În numele Democraţiei, societăţile de pe mapamond „emană”, prin reprezentanţii săi, principii teoretice/ideologice clare, dar şi adevărate „himere”, când trebuiesc a fi transpuse în practică (vorba poporului: teoria e teorie, dar practica ne omoară). Dar ce e democraţia? Democraţie – (gr. demos „popor” şi kratos „putere”), formă de guvernământ organizată pe temeiul principiului potrivit căruia puterea aparţine poporului. Democraţia are un caracter de clasă şi nu este altceva decât o formă politică a dictaturii claselor sociale dominante. Democraţie burgheză (capitalistă), ca formă de guvernământ care sprijină interesele burgheziei, ale capitaliştilor, ale unei minorităţi a populaţiei, este de fapt tot o dictatură burgheză, cu limite istorice determinate, generate de interesele menţinerii capitalismului, ale apărării şi dezvoltării sistemului de exploatare şi asuprire a oamenilor, împiedicând într-una participarea lor reală şi deplină la viaţa politică, supunându-i într-una diverselor forme de manipulare politică şi ideologică. Democraţia proletară (socialistă) – formă de guvernare care reprezintă interesele majorităţii populaţiei; echivalent al termenului de dictatură a proletariatului. Democraţia proletară nu este doar democraţie reprezentativă, este o democraţie participatorie, direct, cum spuneam în editorialul de săptămâna trecută. Prima formă de democraţie proletară a fost Comuna din Paris (26 martie – 30 mai 1871). Ea, democraţia proletară, teoretic, reprezintă un tip superior de democraţie, într-o societate în care se creează condiţiile obiective şi subiective ale egalităţii între oameni (în domeniul politic şi social-economic, în domeniul instrucţiei şi educaţiei, al culturii), posibilitatea pentru toţi membrii societăţii de a participa efectiv la viaţa socială, precum şi exercitarea reală a celor mai largi drepturi şi libertăţi. Democraţia socialistă cuprinde atât acele libertăţi politice: libertatea cuvântului, a presei, a mitingurilor şi adunărilor etc., dreptul de a alege şi a fi ales pe baza votului universal, egal şi secret, cât şi drepturile sociale: dreptul la muncă, la odihnă, la învăţământ, la asigurarea materială în caz de boală şi de pierdere a capacităţii de muncă etc. Dar, Democraţia pentru o minoritate infimă e o democraţie pentru cei bogaţi. Iată democratismul societăţii capitaliste. Marx a sesizat admirabil această esenţă a democraţiei capitaliste, spunând atunci când a analizat experienţa Comunei: „cei asupriţi sunt lăsaţi să hotărască o dată la câţiva ani care anume din reprezentanţii clasei asupritoare îi va reprezenta şi îi va călca în picioare în parlament!” (Lenin: Statul şi revoluţia). Aşa ne apropiem de „fascism” şi „hitlerism”, ideologii aparţinând unor alte himere social-democrat-liberale, combinaţie între alb şi negru, lumină-nvăluită-n întuneric, fenomene politice extreme, zic eu, ceva de noaptea minţii.
Aşa că, după treizeci de ani de la căderea comunismului deşănţat, noi ne tot scălâmbăim „democratic” în noul comunism, fără speranţa că ne va veni mintea la cap, şi, mai penibil decât atunci, fără şanse să ne facem bine, ca naţie, ca ţară. Asta e! Căci „Teoria marxistă” pe care „Emanaţii Revoluţiei” au aplicat-o atunci, imediat, românilor ca popor, a avut, indubitabil, o imensă neşansă: aceea de a i se tot încerca aplicarea în condiţiile cele mai improprii, mai neprielnice. De aici marea brambureală care a urmat Eşecului bolşevic brucano-iliescian (n-am să uit nicicând că atunci Moldova sovietizată se putea uni cu România în câteva ore, că pe noii ruşi nu-i interesa deloc Moldova, dar nici pe noi – Brucan a zis NU, că, vezi Doamne, facem rău României, pierdem Ardealul, etc). De aceea, nu poate fi considerat neapărat ca eşecul marxismului, el a rămas, ci doar marele eşec al bolşevismului intrat în sângele românilor în atâta vreme. Ce a fost acum treizeci de ani este doar o încercare nereuşită, acest insucces decurgând mai curând dintr-o serie de condiţionări istorice (ca şi realizarea Micii Uniri Cuziste) şi, mult mai puţin, din acele slăbiciuni ale teoriei, slăbiciuni care, fireşte, există. Ele s-au făcut vădite pe parcursul gravelor experimentări ale acestor ani, care sunt, credem, reale dar remediabile. Cu atât mai puţin întemeiate sunt motivele de a pune în discuţie, azi, ideea comunistă existentă la noi, sau de a renunţa la ea chiar, căci Marxismul este doar una din teoriile care urmăresc ideea comunistă. Alte teorii deja există, şi ele sunt aşteptate să apară, prin valorificarea experienţei căpătate în anii de aşa-zisă „reconstrucţie comunistă” în Rusia, respectiv „construcţie socialisită” în restul ţărilor socialiste din Europa şi, mai ales, „capitalismul de cumetrie” românesc. Căci tovarăşul Marx spunea: „Filozofii nu au făcut alceva decât să interpreteze lumea, important este să o schimbăm”. Puţin, foarte puţin probabil însă, ca realitatea de azi să reprezinte o concretizare a teoriei marxiste, care, la rândul ei, nu slujeşte decât parţial ideea comunistă practică. Foarte puţine lucruri din realitatea aceasta decurg cu necesitate din ideea comunistă. Poate doar atitudinea faţă de religie, îndeosebi faţă de creştinism. Căci, dacă trecem la alte religii devenite politică ne îngrozim (vezi recentele „minuni religioase iraniene”). Mi-a fost întotdeauna de neînţeles adversitatea comuniştilor faţă de religie, ateismul lor, extrem de primitiv, fără nici o legătură cu ideea comunistă, idee care se înfrăţeşte în multe cu religia creştină. Dar şi mai de neînţeles îmi este, azi, „fanatismul” religios ca bază a politicii de secol XXI la anumite popoare. De unde teama că secolul XXI va fi al celui de-al treilea război mondial, care va fi religios sau nu va fi deloc. Vom trăi şi vom vedea ce va fi omul nou, edificarea interioară a fiinţei umane de secol XXI. Se va pune problema ca, distingând între religie şi biserică, comuniştii noi să ajute, iar nu să oblige, biserica a se „reforma”, în acord cu propria religie, cu menirea acesteia, cu scopul sfânt al acesteia: salvarea sufletelor noastre şi a omenirii înseşi prin întruchiparea omului nou. Iar teza dictaturii proletariatului, mascată sub denumirea de „voinţa poporului”, reprezintă o evidentă greşeală de strategie politică, fiindcă nimeni nu e proletar de voie, ci de nevoie, neavând încotro. În mod obişnuit, proletarul jinduieşte să devină el însuşi patron, mai devreme sau mai târziu. Însă rapiditatea cu care din rândurile măriei sale proletariatul s-a ridicat „noua burghezie proletară” din ţările aşa-zise „fost comuniste” are această explicaţie. Că „ideea comunistă”, care nu e proastă, dar e o himeră, e trădată prin „dictatura proletariatului”! Dar „Să te ferească Dumnezeu de burghezia proletară”, zicea, nu-mi amintesc acum, cine. Însă, iar, ideea de dictatură a proletariatului este un non sens, în condiţiile în care proletariatul este clasa socială cea mai numeroasă, dar şi cea mai labilă psihic şi cultural, şi devine absurd să numeşti dictatură conducerea societăţii de către gruparea umană majoritară! Dar, iar, în realitate este vorba de o dictatură, nicidecum a proletariatului (adică a majorităţii), ci a unui grup (partid-concept Lenin), departe mult de teza „luptei de clasă”. De regulă, oamenii se solidarizează între ei, unii împotriva altora, istoria consemnând conflicte de tot felul: rasiale, naţionale, religioase, etc. Societăţile vest-europeană şi nord-americană au reuşit să creeze această „armonie” socială, întemeiată în principal, pe nădejdea că nimănui nu-i este interzisă ascensiunea la un statut social superior. Fiecare trăieşte cu nădejdea că până la urmă „va avansa social”! Această circulaţie pe verticala socială dă societăţii occidentale acel aer simpatic şi atrăgător îndeosebi pentru tineretul dornic a se afirma, a parveni pe plan social cât mai repede. Aşa stăm teoretic. Practic, vom trăi şi vom vedea. Însă, să nu ne facem iluzii, ca să n-avem ce regreta. Cred că aţi înţeles că divaghez ca să nu scriu despre aiurelile sf (ştiințifico-fantastice), ca neghiobie, prostie şi cinism de fiecare zi, ale aleşilor şi alegătorilor din Ţara numită România, neîntregită şi batjocorită de propriul popor care, în umilinţa, ignoranţa şi nepăsarea sa (toate istorice), a ajuns la stadiul je m’en fiche-ismului cinic, ducător la dispariţia unei naţii. Aşa dispar naţiile pe planetă. Din nepăsare.
