Problemele justiţiei noastre sunt două. Una ţine de „moștenire”, a doua de „interpretare”. Şi, ambele, interferează aiurea într-un mediu specific ţării în care libertatea, democraţia şi capitalismul sunt „de cumetrie”, interese şi vorbe goale.
Purtam, aseară, o discuţie cu dl. GH. NICULICIOIU, directorul Direcţiei Judeţene de Poştă şi Telecomunicaţii Dolj, spunându-i, printre altele, că-i voi folosi numele într-o analiză editorialistică/jurnalistică privind justa încadrare, acum, după 30 de ani, a „întâmplărilor” numite de mine „lovitura de stat a revoluţiei”. Eram, dânsul şi eu, responsabili de funcţionarea sistemului de comunicaţii şi telecomunicaţii prin care s-a desfăşurat „fenomenul” care a uimit Europa. Câte ştim noi, eu mai puţine, că eram doar un asistent, ales de dânsul, nici acum nu ştiu pe ce criterii, am scris o carte, a nu ştiu câta despre „atunci”. După liniştirea apelor, brusc, şi-a dat demisia, nici acum nu ştiu de ce, nici nu l-am întrebat, m-a lăsat să înţeleg că drept scuză că am fost pe acolo. Eu nu mi-am dat-o (demisia), m-am considerat un profesionist în misiune cu domnia sa, dar noi, eu şi G.N. am refuzat categoric acea „mită” mult dorită atunci, certificatele de revoluţionari. Acum regret, tardiv. Ce ne-au văzut ochii şi ne-au auzit urechile atunci, voi spune curând, în cartea „Raită prin viaţă”, pe care o amân de vreo douăzeci de ani, din varii motive, unul fiind acela că mai am multe de făcut pentru familia mea, ori ca scriitor şi ziarist.
Atunci, în decembrie, apoi în ianuarie, mi-am dat seama că unele, cele foarte importante instituţii ale statului, Armata/Securitatea şi Justiţia, s-au compromis, contra-cost, punându-se în slujba „loviturii de stat”, nu a „revoluţiei” naive (ce revoluţie e altfel decât naivă?). De ce spun asta? Aveam, atunci, am şi azi, mulţi prieteni în Armată/Securitate, Justiţie, în virtutea profesiilor, poştă/telecom/presă, prietenie limitată la discuţii la o cafea despre cultură, refuzând din start ofertele…
Justiţia a clacat, întâi, când n-a rezistat ameninţărilor (e celebră, dar total necunoscută, afirmaţia lui Dorin Bursuc, unul din cei care au tras în ceauşeşti, cum GVV, nr. 2 la „revoluţie”, a strigat la completul care-i judeca pe ceauşeşti: „bă, gata, condamnaţi-i şi executaţi-i, că o echipă aeropurtată a lui Stănculescu e pe drum”. Apoi, „politicul” celor 30 de ani i-a mituit cu funcţii şi „salarii şi pensii speciale”, despre care ei ştiau că sunt necinstite, necuvenite, ca să amâne până la prescripţie dosarele „crimelor revoluţiei” şi „corupţiei totale”. Noroc cu CEDO care a hotărât că crimele împotriva umanităţii nu se prescriu. Au urmat alte compromisuri, jucând teatrul ieftin al independenței justiţiei, cu 10 august, cu exodul a 5 milioane de români, cu reţelele de prostituţie, cu traficul de droguri, cu abrogarea legii răspunderii ministeriale, cu numirea la Curtea Constituţională a unor fruntaşi de partide… deraieri flagrante şi periculoase în orice ţară din lume.
Clacajele şi derapajele Justiţiei au dat liber „politicului”, o altă putere în stat, ca şi justiţia, s-o ia razna, ghiftuit de profitori, incapabili, corupţi ori proşti de-a binelea, interesaţi de „trai nineacă” pe spatele proştilor de votanţi, amăgiţi uşor.
Deşi hotărâsem să nu mai citesc nicio carte (că am citit cam un vagon, iar în casă şi la birou am un camion de cărţi), în afara cărţilor scrise de mine, (re)citesc de vreo câteva zile MEIN KAMPF-Adolf Hitler şi Legea 196/2018 (format carte). Nu ştiu ce mă face să le răsfoiesc, adică să le citesc pe verticală (am învăţat, din lipsă de timp, să citesc pe verticală cărţi, reviste, ziare…). Am (re)citit, în ambele, lucruri care m-au stupefiat. În Cap. VI, „Lupta de început. Însemnatatea cuvântului”, autorul A. H. zice: ,, … De la prima frază conţinând o critică a Tratatului de la Versailles, ţi se aruncă în faţă replica stereotipă: ,,Dar Brest-Litowsk?”. Masele urlau aceste cuvinte până îşi pierdeau răsuflarea sau până răguşeau, sau chiar până conferenţiarul renunţa în final la încercarea sa de a-i convinge. Îţi venea să izbeşti cu capul de zid de disperare în faţa unui astfel de popor. El nu voia nici să audă, nici să înţeleagă că Versailles era o ruşine şi o infamie, un Diktat care a spoliat poporul…”. Câteva milioane de persoane fizice (mai puţine juridice) sunt membre ale asociaţiilor de proprietari. Pentru numeroase dintre acestea veniturile le sunt afectate (unora mai mult, altora mai puţin) atât din raporturile civile cu asociaţiile de proprietari, cât şi prin regimul fiscal al acestora. Eu consider că e important, pentru toată lumea proprietarilor, să lămurim unele aspecte legislative în domeniu, având în vedere, mai ales, că în această lume „se mişcă” două „părţi” – partea de bază, cea care suportă legislaţia în vigoare în această speţă, proprietarii, şi partea „de presiune”, executivă, Asociaţiile de proprietari, compuse, în foarte multe cazuri, din oameni „insuficienţi profesional” (aceste „meserii” de preşedinte ori administrator sunt un fel de stat în stat, foncţii importante, de !), multe astfel de entităţi fiind populate de o faună de preşedinţi ori administratori de nivelul „socotitorilor” din epoca dejistă din anii `50. Problema tragică e că astfel de oameni dispun de proprietăţile proprietarilor.
Ne vom folosi în demersul nostru privind implicaţiile fiscale (şi nu numai) ce rezultă din aplicarea Legii nr. 196/2018, de studii privind modul de interpretare şi de aplicare corectă a celor mai controversate prevederi din Legea nr. 196/2018 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari şi administrare a condominiilor, în special în domeniul Calculului penalităţilor de către asociaţiile de proprietari, în urma caruia poţi rămâne fără locuinţă (apartament) căci:
(a) debitul restant nu se modifică niciodată, (1) indiferent cât de mare este perioada de timp pe care acesta nu a fost plătit, şi (2) indiferent cât de mari sunt penalităţile calculate;
(b) numai suma penalităţilor creşte cu fiecare zi de neplată a debitului restant, şi numai până când acestea (penalităţile) ajung să egaleze debitul restant.
Deşi, prin Legea nr. 196/2018 se prevede: „Art. 78. […](2) Asociaţia de proprietari, prin preşedinte, are dreptul de a acţiona în instanţă proprietarul care se face vinovat de neplata cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei mai mult de 60 de zile de la termenul scadent, respectiv 90 zile de la afişarea listei”. Are dreptul. Dar nu are obligaţia. A lăsa la mâna unor preşedinţi de asociaţii, care şi-au văzut un vis împlinit ajungând şefi peste oameni, de rând, sau culţi, ei, nişte „neica nimeni”, e lucru mare. Nici nu vă daţi seama de perversitatea Legii 196/2018 care permite ca un preşedinte cantonat profesional în secolul trecut, să dispună de casa unui om normal în funcţie de interese. Nu mai vorbim de bugetul României, ci de bugetul românului.