„Lumea, ca Lume” e un oximoron istoric. Dintotdeauna Lumea a fost interesată de ea însăşi. O colegă de liceu, Ioana Proca (din Bârca), a scris (prin anii `80, pe vremea ceauşescului, o carte de poeme, interesantă, carte care se chema „În rândul lumii”. Un salariat al meu, pe vremea când eram „şef la poştă şi telefoane”, îmi zicea mereu: Ehee, domn şef, s-a făcut lumea a dracu”, că „lumea poştei” nici nu-i mai ştia numele adevărat, aşa că toţi îi ziceam „nea Lumea”. Avem „Lume, lume, soră lume…”, dar cântăm, tot mai rar, „Ce mi-e drag pe lumea asta…”, că nu mai avem timp, „ne luăm lumea-n cap”, „ne-am pus lumea-n cap”, că nici nu mai ştim „pe ce lume trăim”. De-aia, probabil, Eminescu zice: „Toate-s praf, un praf e lumea şi ca dânsa suntem noi”. Dar câte n-avem/avem pe lumea asta şi pe cea de dincolo! Dacă privim lumea de sus, nu „din car”, de-acolo (din car) poţi privi doar Craiova, s-ar putea să n-o vedem bine, că e în continuă schimbare, fără să-şi schimbe „apucăturile” că, scuze, ce e lumea fără apucăturile sale? „Nemic”! Ori, neînţelegând nimic, că atât ne duce mintea, „ne-am făcut de râsul lumii”, fiind cam singuri pe lume. Singuri pe lume sunt mulţi, dar sigur pe lume nu poate fi nimeni fiindcă, la urma urmei, lumea, lumea cea fără basme, este o lume pustie, globală, corect/ă astronomic, corect numită aşa dacă ne gândim că există şi „lunaticii” (ştiţi voi cine sunt ăştia-tepretic nu există, că nu există lume pe lună). Dar, lăsând la o parte divagaţiile şi devenind tereştri, o lume bună este acea lume în care bărbatul abordează femeia pentru a-şi împlini sufletul, iar un creştin adevărat nu poate fi antisemit căci, o lume fără evrei ar fi o lume fără Biblie. Se spune despre poeţi că trăiesc într-o altă lume. Complet fals! Trăiesc în aceeaşi lume ca a noastră, doar că o adaptează nevoilor lor. Dacă nu poţi fugi de lume, fugi în lume. O carte este o lume. Însă o carte citită este o lume prin care ai călătorit. Trăim într-o lume a lui Kafka, o lume de coşmar, în care ilogicul se suprapune cu absurdul, în care personalitatea este strivită. Trăim într-o lume în care totul e pe dos, în care nefirescul devine firesc, iar firescul este blamat şi condamnat, în care nonvaloarea este ridicată în rang, iar valoarea e pusă la stâlpul infamiei, în care şmecheria românească este intens considerată inteligenţă, în care păcatul a ajuns virtute, iar virtutea a ajuns păcat, aşa că lumea crede că Soarele se învârte în jurul Pământului… Asta n-ar fi o problemă, doar că şi mai multă lume crede că micii la grătar sunt mai buni decât fasolea la cazan. Or fi! Dar, zice Macron (știţi cine e), „de mult timp, ceva nu mai funcţionează în organizarea acestui capitalism care e din ce în ce mai profitabil doar pentru puţine persoane fracturând democraţia”, adică, înţeleg eu, nu avem curajul să vorbim despre tarele liberalismului asociat capitalismului sălbatic (capitalismul de cumetrie al lui Iliescu) ori, mai puţin sălbatic, al corporatiştilor, pentru că ne-am întoarce la himera comunismului, neadmis nici măcar cu „faţa umană” (tot Iliescu). Terestru vorbind e, la nivel global, vorba de „ajungerea”, legală ori ilegală, a unora incapabili uman care, citând dintr-un cotidian central, gândesc aşa: „hai, fă, hai… ceştile de cafea ne-au costat 4.000 de euro, draperiile 200 de milioane…”. Ajungem astfel, contrar psihologilor economico-sociali, la ideea ciocnirii generaţiilor, psihologia poporului român spunându-ne clar că românii „trăitori, activii” se impart în generaţii clare: colectiviştii şi autonomii (individualii) dominaţi de emancipare şi nu de valori de supravieţuire, specifice colectivismului utopic, dominant la noi, acum. Avem deci un profil socio-cultural al românilor de azi, confirmat de împărţirea taberelor din partidele de azi şi de realitatea din ţările „aşezate”, în care numărul de „aleşi” ori de „administrativi” e pe jumătate faţă de cei de la noi, în raport cu populaţia. Dar, să zicem că nici asta nu contează, că sunt ideologii, teorii, inaplicabile, poate. Atunci ce contează? Contează unele chestii care ţin de logica bunului simţ şi nu de spectacol, de genul: nu ne recunoaştem şi nu ne acceptăm Istoria din dobitoc orgoliu şi ca să obţinem nişte foloase personale, n-avem „oameni politici”, ci „politicieni”, nu ne interesează Ţara şi Poporul ei, ci „enteresul personal”, suntem aşi în prostirea prostimii, je m’en fish-ismul tinde să depăşească nichitista „stare de soflete către starea de moflete”, că te-apucă „râsu-plânsu”, furăm cu legea-n mână fără frică de Cel de sus apoi facem legi să scăpam dacă ne-agaţă, din greşeală, braţul justiţiei, căutăm chichiţe să scăpăm şi nu să ne dezvinovăţim, că doar suntem curaţi-bogaţi ca lacrima, şi nu se cade. Adică… mă-nţelegi. Domne, eu vreau să ştiu dacă ăla a furat sau nu, altfel de unde atâta avere, nu că l-a judecat X şi nu Y ori că, pe formă sunt „neşte chestii” de formă de decenii, mă interesează fondul, banii… ne scălâmbăim de prea multă vreme între cunoaştere (analfabetism funcţional) şi conştiinţă (nu mai avem nimic sfânt), că Domnul nu mai ştie că existăm. Ca (la) noi, (la) nimeni pe gogoloi! Pe joi, dragi cititori!
