Scriu, în pagina 7, acordată cu generozitate de conducerea cotidianului regional Jurnalul Olteniei, zilnic, o zi despre Cultură şi oamenii ei, o zi despre Politică „fără” oamenii ei, politicienii. Scriu adică, despre o istorie a politicii, ca să nu pun ziarul sub incidenţa unor varii interpretări. Cât de curând însă, voi începe a scrie şi despre „oamenii politici”, ca „Dumnezei ai vieţii noastre” că, în definitiv, asta sunt, fără însă a renunţa la a scrie despre cultură. Printre picături, îmi voi termina şi cărţile, pe care, din prea multă implicare socială, nu le-am scris. Voi fi un „scriitor la ziar” şi atât, ziceam, aseară, pe FB. Va fi foarte interesant cum va arăta şi cum vor percepe cititorii pagina 7, când luni voi scrie despre scriitorul X, iar marţi despre politicianul Y. Sunt curios şi eu, căci, zice Will, „Gândirea nu costă nimic. O discuţie nu costă mai nimic”. Iar Cicero spune: „Caracterul fără inteligenţă poate mult, dar intelegenţa fără caracter nu valorează nimic”. Probabil din cauză că de îndată ce vorbeşti, începi să te înşeli, căci logica este ceea ce ne ajută să greşim cu fermitate, în condiţia în care singurul lucru imperfect în natură e omul. Citai un pic din marii clasici pentru a arăta că la noi, lipsind ideile, facem spectacol lexical în văzul şi auzul lumii, o ŢIGANIADĂ, „o adevărată orchestră burlescă, întemeiată mai ales pe onomatopee”, cum zice G. Călinescu, iar „Budai – Deleanu n-a avut nevoie să umfle comedia ca Tassoni, pentru motivul că ţiganii sunt de la sine o caricatură a societăţii umane. Fanfaronada, poltroneria, milogeala, spiritul de hărmălaie şi orbească înfuriere sunt aspecte tribale obişnuite şi poetul n-a avut decât să le condenseze într-un limbaj de-o ţigănie maximă, în care e formulat chiar idealul de naţie liberă”, mai zice același G. Călinescu.
Noi, cei de azi, riscăm să intrăm în istorie ca o naţie liberă de a ne face de râs prin această „ţiganiadă” continuă pe ecranele patriei. Căci ceea ce ne spun clasicii despre etnia romă e valabil şi pentru „poporul conducător”, despre care vorbesc şi scriu mereu. Dacă la nivel înalt avem regi, împăraţi şi preşedinţi, la alte niveluri avem primar, care e când sultan, când faraon, urmând, cât de curând, să fie, probabil, Dumnezeu. Penibilul la români e o artă, desigur, cu o continuitate demnă de o cauză mai bună. Dar, vorbind de cei care ne conduc, am uitat de „baroni”, de parlamentari (dublaţi), de miniştri (la fel), apoi de „organili” locale şi centrale etc., de-ţi vine să zici (poate aşa şi este) că sunt mai mulţi cei cu mapa decât cei cu sapa, secera şi ciocanul sau alţi „oameni ai muncii” (care şi de unde, muncă?).
Pentru că trăim, o ştim cu toţii, într-o lume globalizată, când avem timp, ne întrebăm cine ne conduce totuşi pe noi. Cine conduce de fapt lumea? Cine deţine puterea absolută? Statele Unite? Rusia, China, Japonia, UE? Unii zic de Iluminaţi. Ei o zic ca şi când ar vorbi de SF, iar noi o percepem tot cam aşa. Se zice, pe blogul gândeşte.org, că „între ceea ce ştii şi ceea ce nu ştii este ceea ce presupui” şi că, „de la cel mai înalt nivel imaginabil al puterii, aceşti Illuminati necunoscuţi celor mulţi guvernează aproape nestingheriţi, făcând legi şi revoluţii, instaurând guverne, hotărând ce ţări dispar, pentru ca altele să le ia locul, «fabricând» noi ideologii şi noi religii. Ei au creat orânduirea capitalistă, tot ei au creat-o şi pe cea comunistă. Ei făuresc tratatele militare şi pe cele economice internaţionale, ei schimbă regimuri politice şi preşedinţi de state, ca pe nişte simple piese uzate ale unei maşini. Practic, scopul lor este să controleze şi să conducă întreaga planetă prin crearea unei Noi Ordini Mondiale şi a unui Guvern Mondial unic.
oameni nu sunt interesaţi să câştige bani, deoarece «fabrica de bani» este a lor. Ei pot avea oricâţi bani doresc. Ce îşi mai poate dori cineva care are toţi banii din lume? PUTERE şi CONTROL! Acesta este scopul lor. De ce doresc ei să stăpânească lumea? Pentru că, având putere şi bogăţie, pot face asta”. Se zice, cum ziceam, căci nu ştim ce e şi ce nu adevăr în asta. Revenim curând pe subiect. Dar, trăgând o raită prin viaţă, aflăm despre noi că trăim într-o mare bălăcăreală, mare! Cineva spunea că sensurile circulaţiei sentimentelor trebuie schimbate spre a ne face bine, adică să plece simţirea de la inimă spre creier, şi nu ca acum, când ne bălăcărim cum ne vine la gură fără a mai gândi/simţi de niciun fel.
Dicționarul de argou al limbii române spune despre cuvântul bălăcăreală, bălăcăreli, că e s.f. şi înseamnă 1. vorbă înjurioasă / trivială. 2. admonestare verbală violentă.
La noi, prilej de bălăcăreli politice dâmboviţene avem permanent, însă, în prim plan stă bălăcăreala conducătorilor de stat (de drept, paralel, în picioare) şi de partid, care uită zilnic pactul normal de coabitare / neagresiune, şi-şi dau în petic că te apucă râsul de ce e la gura lor, mai ceva ca la vecinele dintr-un sat uitat de Dumnezeu, dar şi plânsul cum de ei nu pricep deloc, dar deloc, că bălăcăreala politică nu rezolvă problemele, nici ale lor, nici ale ţării, că e nevoie, cum se zice la ţară, să lege căţeaua de gard şi să pună serios osul şi mintea la treabă, să scoată căruţa din noroi, să se ocupe să re/facă viitorul ţării. Altfel, vorba lui Octavian Goga: „Munţii noştri aur poartă/Noi cerşim din poartă-n poartă”, alte câteva generaţii. Căci, dacă nimeni nu a reuşit să rezolve problema câinilor, cum să rezolvi problema oamenilor, zicem noi!
