Pe români, fericirea îi ocoleşte mereu, de-o istorie întreagă. Dar, zicem uneori, fericirea nu pică din cer, ea se făptuieşte (a făptui ne place), de unde şi eterna necessitate a muncii ca lucrare a puterii şi izvor al ei. Dacă privim zidarul ridicând o casă, sau ţăranul (cât mai există) culegând rodul pământului, înţelegem ce va să zică munca spre fericire a frumoasei stări de om. Însă, nu dintr-o dată, ci mereu, suntem despărţiţi, noi, românii, în drumurile noastre spre ceea ce ar trebui să fie fericirea, unii pierzând, sperând, iertând, alţii câştigând folosind democraţia spre răul omului, deci al nostru, iar în libertatea acestei democraţii, singura realitate pe care ei n-o văd, e suferinţa noastră, şi nu mai au mult până la a zădărnici visul unui popor de care nu le pasă (Doamne, de câte ori am spus asta!). Prin această divagaţie utopică, încerc să mă apropii de realitatea zilelor noastre-altă utopie, de vreme ce uităm că trebuie să lucrăm pentru binele societăţii ori, la noi fiecare lucrează pentru binele lui, şi-ar fi bine şi aşa, dacă n-ar lucra pentru binele lui şi pentru răul celuilalt în acelaşi timp.
Dacă aruncăm o privire asupra a ceea ce se-ntâmplă azi în lumea noastră românească, mai divizată ca oricând înainte de a se unifica deplin (suntem singura ţară care se învecinează numai cu români), orb să fii şi tot vezi aceeaşi vânzoleală peste tot, acolo sus, adică la puterea noastră, în toate formele ei (parlament, guvern, partide, presă), în căutarea căilor de a avea putere deplină (inclusiv judecătorească), pentru beneficii cât cuprinde și, mai nou, imunitate totală şi legi cu care să fie siguri că nu l-i se-ntămplă nimic. Şi fac asta pe faţă, de cine să se mai ferească, dacă au déjà puterea aproape absolută iar opoziţia e ca şi când nu există iar societatea civilă hăituită cu legi şi jandarmi.
Mie unul, singurul fapt care mi se pare îngrijorător este acela că până şi UE şi USA, care, din când în când ne mai spuneau ce e rău şi ce e bine, că noi nu vrem să ştim (ce e rău şi ce e bine), tac şi se fac a nu vedea cazuri strigătoare la cer şi descurajante pentru români. Eu aş vrea să ştiu cu ce-i au la mână corupţii de la cel mai înalt nivel de nu pot fi puşi la punct de statul român prin justiţie prin celelalte instrumente ale sale, şi de ce statul român face tot ce e posibil să fie el, statul, cat mai slab? Zău că-ţi vine să te cruceşti când vezi că, pe repede înainte au reuşit să ne aducă înapoi în comunismul cel hulit, golind de conţinut şi de oameni valoroşi şi integri toate instituţiile statului.
Aşa că, poporul român, nu-l mai scriu cu majuscule că a devenit populaţie, care nu mai contează în ochii aleşilor cu majoritate minoră, se va trezi că a ales cam ca-n duminica orbului, ştiţi dumneavoastră când, şi tare sunt tentat să zic că de aici ni se trage nefericirea, dacă nu dezintegrarea ca stat şi ţară, pentru mulţi ani de acum încolo. Silviu Brucan, cel care a preamărit socialismul, dar şi capitalismul în cursul vieţii lui, avea dreptate când spunea că ne trebuie 20 de ani pentru a instaura democraţia, dar nu ne-a spus câţi ani ne mai trebuie până ea devine funcțională pe frumoasele noastre plaiuri. După cum merg treburile, cred că încă pe atât, dacă nu ne dezintegrăm între timp. Mai clar spus, fericirea e pentru alţii, nu pentru români.
