Tumultul politic din viaţa de zi cu zi mă afectează mai mult decât mi-aş dori. Am ajuns să-i visez pe Dragnea, Tudorel, Lazăr sau Paul Stănescu, în loc să visez şi eu ca orice om normal flori, curcubee, unicorni sau nimfe.
Noaptea trecută, se făcea că stau la masă cu Liviu Dragnea, doar noi doi, iar Daddy trăgea cu nesaţ dintr-o ţigară şi mă privea mijind ochii, ori de câte ori îl întrebam ceva. „Dacă aţi mutat data CEx-ului înseamnă că încă mai negociaţi, încă mai sunt discuţii!”, îi spuneam eu. „Ştii tu ceva!”, îmi răspunde bossul cel mare.
Tot încerc să mă intersectez cu actualitatea politică pe cât mai puţin posibil, dar nu pot. Parcă sunt urmărit. Îmi doresc să se termine odată cu toată cearta asta, cu remanierea Guvernului, cu ordonanţa pentru amnistie şi graţiere, cu Lazăr şi Tudorel Toader şi să revenim la ceea ce este important într-o societate cum ne-o proclamăm: cetăţeanul.
De fapt, când spun aceste lucruri, îmi încalc un principiu: mă raportez la cum ar trebui să fie lucrurile într-o ţară normală. Dar, în ce ţară normală, atunci când te culci, îl visezi pe Dragnea?
