Un lăcaş de comuniune şi închinare în care se săvârşesc slujbele religioase se îmbracă în podoabe de sărbătoare care acoperă întreaga suprafaţă interioară a zidurilor lăcaşului de cult. Bisericile sunt pictate pentru a încânta ochiul, dar şi pentru al apropia pe om de Dumnezeu. Pictura bisericească redă întreaga istorie a mântuirii şi reprezintă ilustrarea în imagini a Cărţii Sfinte.
Pentru aceasta, însă, este nevoie de mâna dibace a unui artist care să ştie să îmbine culorile şi să redea cu precizie scenele biblice. Asta face, de aproape 50 de ani, Sorin Ipate, pictor bisericesc din Balş care pictează biserici încă de la vârsta de 13 ani.
“Am 60 de ani şi pictez de la 13 ani pe la biserici. De loc sunt din judeţul Botoşani, tatăl meu a fost învăţător, dar şi picta. Înainte de a picta tata, picta un frate de-al bunicii, care a murit pe front în al Doilea Război Mondial. Tata a fost coleg la Școala Normală din Iaşi cu un domn care, după ce a ieşit învăţător, a făcut Academia de Arte de la Iaşi, 4 ani şi după aceea a făcut 6 ani la Monumentală, ori eu când am mai crescut un pic, s-au sfătuit între ei şi au hotărât să vin pe şantiere de pictură bisericească. Între timp am început la Iaşi şcoala de arte plastice, în clasa a V-a, am terminat liceul tot la arte şi mi-am continuat ucenicia cu domnul Dan Broscauţeanu, pictor categoria I, restaurator UNESCO, deci am avut totuşi de la cine să învăţ câte ceva. La 21 de ani am luat autorizaţia de pictor de la Patriarhie şi am continuat să lucrez totuşi cu maestrul, cum se zice la noi, pentru că singur e mai greu, ori lângă un om care cunoaşte o grămadă de lucruri, mai adaugi ceva. Aşa, încetul cu încetul, am pictat, am pictat, exerciţiu mult”, a spus pictorul.
Pictorul îşi are originile în Botoşani iar pe meleagurile olteneşti a ajuns datorită soţiei care venise la biserica unde lucra pentru a se ruga.
“În Botoşani, la o biserică unde lucram, mi-am cunoscut soţia care era medic la un cămin de bătrâni şi ne-am căsătorit. Ea era craioveancă din zona Valea Roşie. Acum am un fiu la medicină, soţia a decedat acum 3 ani, situaţia e dificilă dar încerc să răzbat în continuare lucrând, iarna mai fac icoane, vara mai găsesc câte ceva de lucru”, ne-a mărturisit Sorin Ipate.
Artistul îşi procură singur materialele de lucru. Pentru icoane alege lemn de esenţă moale, iar culorile reuşeşte uneori să le achiziţioneze la un preţ mai redus de la persoane care se ocupă cu comercializarea lor, dar mai primeşte şi de la fratele plecat peste hotare care se “milostiveşte” uneori şi îi trimite câteva culori de calitate.
“Folosesc în general lemn pentru icoane, dar am mai lucrat şi pe materiale inferioare, de exemlu o catapeteasmă care s-a făcut pe PAL, nu e neapărat nevoie de lemn. Prefer esenţele moi, cum ar fi teiul, plopul, părul, castanul care se găsec mai greu, sunt scumpe şi în general dacă vă uitaţi la icoanele vechi, bradul e suficient de rezistent, e îmbibat cu răşină şi ţine 100 de ani, aşa că până la urmă nu suportul contează, contează ce pui pe el. Am un frate în Italia care, din când în când, se mai milostiveşte de mine şi îmi mai aduce câte un rând de culori, ceva pensule, e destul de greu. În România, preţul lor e cel din occident dar calitatea e a doua, a treia, calitatea tot timpul e mai mică şi preţul trebuie să mai pună românul ceva la ele, iei o marfa mai slabă cu acelaşi preţ cu care dincolo iei una foarte bună. O culoare franceză, un Lefranc-Bourgeois costă acelaşi preţ ca şi o culoare pe care o cumpărăm noi şi e chinezească. Când eşti obişnuit cu culorile ştii ce cumperi, vezi când lucrezi că nu acoperă, nu dă linie, nu face caligrafie, cum le zic eu “nu scrie”. O culoare bună trebuie să scrie ca o peniţă, gros, subţire, cum vrea mâna ta”, a spus pictorul bisericesc.
Sorin Ipate este nemulţumit de faptul că multe biserici sunt pictate de către amatori, care nu au autorizaţie să facă asta şi nici studiile necesare.
“Pictez biserici ocazional, sunt autorizat de mult timp de Patriarhie dar cred că Patriarhia nu face suficientă ordine în sectorul ăsta. Foarte multe biserici sunt pictate de cei care nu pun foarte mult accent pe autorizaţie, că Leonardo da Vinci sau Michelangelo nu erau autorizaţi de o comisie şi puteau să picteze. La noi se fac o grămadă de lucrări de-astea de către amatori. Să nu credeţi că îmi iau ei pâinea de la gură, deşi de multe ori am rămas flămând din cauza asta, dar se fac lucrări proaste, ceea ce nu este în avantajul nici al artei, nici al bisericii şi se închid ochii peste tot, dar asta e. Am făcut la Patriarhie 3 ani cursuri de restaurare cu profesorul Ene Branişte, cu Viorel Sava, am dat nişte examene, am dat şi examen la religie dacă vă vine a crede că are şi asta legătură cu pictura bisericească”, a spus pictorul.
Artistul nu sfătuieşte pe nimeni să îmbrăţişeze această meserie spunând că e foarte greu să trăieşti de pe urma acesteia. Fiul său este însă cel care ii dă putere să meargă mai departe şi munceşte pentru acesta, pentru a-l sprijinii să-şi continue studiile.
„N-aş îndruma pe nimeni în zilele noastre să urmeze această meserie, e greu de trăit din pictură, doar dacă are un unchi în Australia care să-i lase o moştenire sau să-l finanţeze lunar. Tot timpul am emoţii dacă mâine o să am bani să pot să continui să-mi ţin fiul la facultate că acum trece în anul 5 la medicină şi aveţi cuvântul meu că am frisoane când mă gândesc ce se întâmplă dacă poimâine nu mai găsesc de lucru, ca în orice domeniu când ziua de mâine e problemă, nu cea de azi, că ziua de azi să zicem că o târâm, dar cea de mâine e cea care conturează stresul la care suntem supuşi toţi. E trist să fii pictor, nu e plăcut deloc. Sigurul lucru care mă mai luminează e când termin şi eu o lucrărică şi mă uit înaine de a pleca, din uşă şi zic uite mă că parcă, parcă să zic că merge. Niciodată nu sunt încântat şi ştiu că se poate face întotdeauna mai bine dar pentru asta diferă preţurile. Vă spun cinstit, unul din lucrurile care ajută ca o lucrare să fie foarte bună, sunt preţurile. Dacă ai un preţ mai mare, îţi cumperi culori mai bune, poţi să-i acorzi mai mult timp, dar dacă preţul este mic eşti obligat să dai, nu peste cap, dar să termini mai repede şi eventual să mai faci ceva să fii sigur şi de ziua de mâine. Pentru o lucrare eu îmi cumpăr toate materialele care îmi trebuie, pe internet mai sunt nişte persoane din Bucureşti care au materiale bunicele şi mai ieftine decât ce găsesc prin magazine şi uite aşa de azi pe mâine. Lucrez cu doi colegi, mai mult nu-mi pot permite că de unde să împart suma pe care o câştig în zece părţi, ori sclavagism nu fac, nu accept să ţin pe cineva să stea să înveţe şi să nu-i plătesc nimic, cum era înainte cu ucenicii. Ca să fii ucenic într-o breaslă plăteau părinţii copiilor, chipurile să înveţe meserie. Și eu am fost remunerat când am fost ucenic şi la rândul meu vreau să fac acelaşi lucru cu cei cu care lucrez, nu-mi permite obrazul să-i ţin pe post de sclavi. Adevărul este că nici nu au venit tineri interesaţi să înveţe această meserie”, a mai spus pictorul.
