O nouă primăvară, un nou Univers renăscut.
Oamenii se nasc şi mor. E o lege a firii pe care nu o putem controla. La fel se întâmplă şi cu fenomenele naturii, nu te poţi pune tu, om, în calea lor. Nici măcar 3 500 de locuitori, cât are comuna Rast, nu s-au putut pune în calea apelor ce le-au înghiţit gospodăriile.
Era primăvară. La fel ca şi acum. 2006, anul în care toţi oamenii se pregăteau să sărbătorească Paştele. Nu şi ei, locuitorii Rastului, îşi strângeau în braţe ce aveau mai de preţ şi fugeau. Fugeau unde vedeau cu ochii şi unde îi purtau picioarele, căci apa venea din urmă şi înghiţea tot.
Ionela avea atunci 28 de ani. Azi, are 38 şi este bunică. Mihaela, nepoata ei, are trei ani şi jumătate. Am găsit-o pe drum. Se juca în faţa curţii cu pisicile şi căţeii. În poartă, răzemată de stâlp stătea maică-sa. Un copil şi ea. Are 18 ani şi în pântec îl poartă pe frăţiorul Mihaelei. Ionela stătea pe bancă şi îşi privea nepoţica cu mândrie şi speranţă: „O să ajungă un om mare, e isteaţă foc”.
Valurile Dunării ce i-au gonit din casă acum 10 ani au lăsat urme pe chipul bunicii. Îşi aminteşte cu spaimă acele zile de inundaţii şi priveşte în zare, căci casa ei e ultima. Tot ce vezi când priveşti în faţă e o păşune mare udată din loc în loc de bălţi. Pentru mulţi ar fi un peisaj perfect de relaxare. Iarba verde, animale ce pasc, raţe şi gâşte pe apă.
Nu şi pentru ea. Ionela când priveşte întinderea din faţa ei vede Dunărea cum înainta uşor, precum un şarpe. A trecut peste dig, peste câmp, peste drum. A ajuns la poartă şi nu a bătut să vadă dacă îi deschide cineva. A dat buzna şi le-a intrat în casă. Iar ei… au plecat.
„Nu vine nimeni să ne caute în oală ce mâncăm”
După inundaţiile din 2006 un nou sat a fost ridicat pe un deal, la câţiva kilometri de cel vechi. Majoritatea oamenilor însă au preferat să se întoarcă la vechile lor case. La fel a făcut şi Ionela.
„Nu plec de aicişa. n-am putut să plec! Eu dacă stau acolo o lună de zile, ori îmi bate clopotu’ ori mă duc la spital, la nebuni, nu pot”, spune Ionela, împăcată cu condiţia pe care o are.
„Mai bine stăm aici în sărăcia noastră. Dacă avem, avem, dacă nu… nu vine nimeni să ne caute în oală ce mâncăm”.
Mihaela se pare că încă nu simte greutăţile vieţii. Cunoaşte toate personajele din desene. Știe culorile şi să numere până la zece.
Îi place la grădiniţă că acolo sunt jucării multe. Dar nu se duce zilnic pentru că încă nu s-a obişnuit să stea fără mami sau fără bunica.
„De la patru ani gata, nu mai e dupe voia ei. Trebuie să se dezlipească de noi. Acum e încă mică. Aşa ne-a zis şi doamna Ninu (n.r. educatoarea) că e isteaţă şi îi merge mintea, moare de dragul ei şi de la anu` să o aducem pe fiecare zi. Până atunci o mai învăţăm noi poezii, bunicus-o o învaţă să facă liniuţe, bastonaşe”, povesteşte Ionela, cu speranţă în gras, despre nepoata sa.
Mihaela nu are stare, e un copil vioi şi plin de viaţă. Acum e lângă noi, în două minute o vezi alergând după un căţel. Nu contează că drumul e plin de nămoale. Copilul le ştie pe ale lui.
„Mamaie hai să-i zicem cum l-a prins cu raţa-n gură, îi zicem, mamaie?”
Și copilul cu părul cărbune, cu ten măsliniu şi ochi mari începe să-mi recite căţeluş cu părul creţ. Mama o priveşte mândră din poartă şi îşi mângâie burtica. În două luni Mihaela va avea un frăţior.
„Îi fac un frăţior să nu fie şi ea singură. şi atât, ajunge. Că şi aşa ne descurcăm greu. Ce să le dau să mănânce dacă fac mai mulţi? Doi copii îmi ajung”, spune mama fetiţei.
Cei cinci membrii ai familiei Segărceanu trăiesc într-o casă de chirpici, la marginea Rastului. Niciunul nu este angajat undeva. Trăiesc din ajutorul social şi din ce mai câştigă de la munca cu ziua.
„La muncă, la Eugen”
Când am ajuns eu în Rast, la familia Segărceanu, era duminică, până în prânz. Acasă era doar Ionela, Mihaela şi maică-sa. Bărbaţii erau plecaţi în sat la muncă.
„Tataie e la muncă, la Eugen, face treabă şi-mi aduce bani. Şi la vară îmi iau îngheţată”, spune fetiţa, îmbrăcată într-o bluziţă albă, lărguţă, ştrampi coloraţi, încălţată în ghetuţe şi cu buclele în vânt.
Mihaela e vorbăreaţă şi cunoaşte toate personajele din desene. Nu are părul lung şi blond ca Rapunzel, dar atunci când i-l prinde maică-sa într-o codiţă micuţă se crede şi ea o prinţesă.
„Albastru, mov şi sclipiciosu’, ştiu toate culorile, şi verde”, spune copilaşul. Dacă o întrebi care e culoarea ei preferată nu se poate hotărî. Le enumeră pe toate.
Păpuşa Denisa
Mihaela nu are jucării multe. Dar o are pe Denisa. O păpuşă blondă, cu rochiţă portocalie şi pălărioară, aproape cât ea de mare. O cheamă Denisa.
„I-am luat-o de Moş Crăciun şă se bucure şi ea”, mărturiseşte bunica, zâmbind când îşi vede nepoţica cum strânge în braţe păpuşa.
Am plecat de la Mihaela după câteva ore de stat la poveşti. În timpul ăsta am făcut cunoştinţă cu pisicile, căţeii şi păpuşa Denisa.
De la uliţa plină de nămol unde locuieşte micuţa am ieşit pe strada principală. Strada Dunării. Fix în centrul comunei am găsit şi grădiniţa unde Mihaela merge din când în când.
Căminul cultural în stânga, şcoala generală în dreapta, iar grădiniţa în mijloc, în fundul unui spaţiu îngrădit cu gard.
O clădire albă, cu o uşă mare de tablă şi cartoane la intrare în loc de preş pe care să-şi şteargă copiii încălţările pline de nămol. Locul unde învaţă aproape 40 de micuţi.
După inundaţii, clădirea a fost refăcută cât de cât. A fost vopsită, s-a mai schimbat din mobilier şi s-au făcut toalete înăuntru. Până atunci, micuţii mergeau la două toalete improvizate în fundul curţii.
Au trecut zece ani. Timp în care primăvara revine la fel şi în comuna Rast. Natura renaşte, iar speranţele oamenilor la fel. Mihaela, copilul de trei ani şi jumătate va continua să crească.
Iar mama ei, un copil mai mare şi ea, îşi doreşte să îşi vadă fetiţa cum creşte şi are parte de educaţia ce ei i-a lipsit. La 14 ani, când alţi copii se pregătesc de liceu, Carmen se pregătea de viaţa de familie.
„Eu mă fac doctoriţă”
Fetiţa ei, însă, îşi doreşte să se facă doctoriţă să o vindece pe mamaie şi pe tataie. Pentru aceasta însă are nevoie de sprijin. Mihaela este doar unul dintre cei mulţi copii ai căror părinţi cu greu îşi permit să le ofere o educaţie. Pentru ei tichetul social oferit prin proiectul „Fiecare Copil în Grădiniţă”, lansat de către Asociaţia OvidiuRo încă din anul 2010 în parteneriat cu Ministerul Educaţiei reprezintă o oportunitate să îşi ajute copilul să aibă parte de educaţie. Poate că mai este mult până când copilul de trei ani şi jumătate va îmbrăca halatul de medic, dar pentru toate este nevoie de un început. Iar pentru Mihaela, începutul îl reprezintă grădiniţa.
Timpul trece. Apele au venit şi au plecat. Le-au luat tot. Mai puţin speranţa în ziua de mâine şi într-un viitor mai bun pentru copii.
