7 septembrie 1931 – Nicolae Titulescu a fost reales în funcţia de preşedinte al celei de-a XII-a Sesiuni ordinare a Adunării Societăţii Naţiunilor. A fost un caz unic în istoria Ligii Naţiunilor, când un fost preşedinte al Ligii a fost reales pentru o nouă sesiune.
Acesta este motivul pentru care aducem în atenţia cititorilor noştri profilul celei mai marcante personalităţi a politicii externe româneşti din toate timpurile. Edouard Herriot, prim-ministru al Franţei în acele timpuri, a exclamat: „Acest ministru al unei ţări mici face o politică în stil mare. Ce om uimitor!” Nu de puţine ori, distinsul său auditoriu (diplomaţi, senatori, miniştri, etc.) i-au cerut să-şi repete discursurile, doar pentru a mai avea ocazia de a-l privi şi auzi pe acest om în exercitarea calităţilor sale.
Profil
Născut în anul 1882, în familia unui cunoscut avocat din Craiova, Nicolae Titulescu şi-a petrecut copilăria la moşia tatălui său în Tituleşti, Olt. S-a remarcat încă de mic copil prin calităţile sale excepţionale pentru învăţătură, devenind mândria liceului său. Absolvent a Facultăţii de Drept de la Paris, obţine doctoratul cu teza „Teoria drepturilor condiţionale”.
În 1905 s-a întors în România ca profesor de Drept la Universitatea din Iaşi, iar în 1907 se mută în Bucureşti. În urma alegerilor din 1912, devine deputat pe listele Partidului Conservator-Democrat, condus de Take Ionescu, iar cinci ani mai târziu devine membru al guvernului Ion I. C. Brătianu ca ministru al Finanțelor.
În vara anului 1918, împreună cu alte personalități române (Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille), înființează la Paris Comitetul Național Român, cu scopul de a propaga în opinia publică internațională dreptul poporului român la unitatea națională, comitet recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotențiar al națiunii române.
Între anii 1928-1936, Nicolae Titulescu a fost de mai multe ori ministru al Afacerilor Străine. În primul ministeriat la Externe (1927-1928), are o contribuție decisivă la acceptarea internațională a punctului de vedere românesc cu privire la problema „optanților” maghiari, ridicată de Budapesta, potrivit căreia România ar fi discriminat la reforma agrară din 1921 pe marii proprietari (moşieri) maghiari transilvăneni. Titulescu a combătut reproşul guvernului maghiar, demonstrând clar corectitudinea efectuării reformei respective de către Bucureşti.
Începând din anul 1921, a fost delegat permanent al României la Liga Națiunilor de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 şi 1931) preşedinte al acestei organizații internaționale. În această calitate, a militat contra revizionismului din Europa, pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari şi mici, pentru respectarea suveranității şi egalității tuturor statelor în relațiile internaționale, pentru securitate colectivă şi prevenirea agresiunii. Contemporanii i-au reproşat apropierea nepotrivită de ministrul de Externe al URSS, Maxim Litvinov, ca şi prea marea încredere arătată liderilor bolşevici. Simpatia deschisă pentru acțiunile stângii politice europene, cu precădere în Războiul Civil din Spania, a fost, de asemenea, negativ văzută de clasa politică românească a vremii.
Titulescu şi-a bazat întreaga activitate pe problemele majore, fundamentale ale politicii externe a României. După instaurarea nazismului în Germania, dându-şi seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru România (ca şi pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie activitate în direcția întăririi colaborării internaționale, în interesul păcii şi securității europene. Pe această linie politică, Titulescu a semnat la Londra, în 1933, în numele Guvernului României, convențiile împotriva agresorului. El a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii Înțelegeri şi pentru încheierea în 1934 a Înțelegerii Balcanice (pacte regionale în care vedea o pavăză împotriva agresiunii din partea statelor revizioniste).
În 1936, regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor cercurilor de dreapta (pronaziste) legionare, dar şi externe, îl îndepărtează din toate funcțiile oficiale şi îl obligă să plece în exil. Stabilit la început în Elveția, apoi în Franța, Nicolae Titulescu a propagat chiar şi în exil, prin conferințe şi articole de ziar, ideea prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război. Nicolae Titulescu moare la Cannes (sau Souvrettes, Elveția, după Petre Pandrea), după o lungă suferință, la data de 17 martie 1941. În 1992, rămăşițele sale au fost aduse în țară şi înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Braşovului. (sursa timpul.md)
Liga Naţiunilor de la Geneva
Istoria Ligii Naţiunilor se identifică cu istoria încercării statelor mici şi mijlocii de a pătrunde în viaţa internaţională, de a transforma instituţia de la Geneva într-un instrument puternic şi eficient de reglementare paşnică a problemelor internaţionale, pe baza dreptului internaţional. Delegaţiile ţărilor mici şi mijlocii s-au confruntat la Geneva cu poziţia ostilă a marilor puteri, care nu se împăcau cu ideea participării cu drepturi egale a tuturor ţărilor la viaţa internaţională. Aceste state au reuşit să imprime forului genovez o direcţie progresistă. România a fost unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Naţiunilor, a participat activ la Societatea Naţiunilor, remarcându-se mai ales odată cu numirea lui Nicolae Titulescu la conducerea ei. În toamna anului 1930, Nicolae Titulescu a fost ales preşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor, în semn de recunoaştere a marelui prestigiu de care se bucura pe plan internaţional. Contrar practicii obişnuite a Adunării generale, de a nu reînnoi mandatul anual al preşedintelui său, Nicolae Titulescu avea să fie reales ca preşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor în 1931, datorită activităţii sale neobosite în această funcţie. Ideile lui Titulescu au avut un larg grad de aderenţă în opinia publică mondială. Preocuparea sa pentru definirea conceptului de pace şi pentru găsirea mijloacelor de menţinere a acesteia se regăseşte în majoritatea discursurilor sale, în interviurile pe care le-a dat, în diferite note transmise în ţară – în calitatea sa de diplomat, de ministru al afacerilor străine sau ca preşedinte al Adunării Ligii Naţiunilor. Acţionând împreună cu celelalte state mijlocii şi mici, România a putut să-şi facă auzit şi chiar ascultat glasul, exprimându-şi părerea asupra celor mai importante probleme ale epocii. Nicolae Titulescu a văzut în Societatea Naţiunilor o instituţie solidă în cadrul căreia puteau fi organizate pacea şi securitatea naţională, şi a profitat din plin de aceste oportunităţi.
Gândirea şi acţiunile lui Titulescu au fost remarcabile prin luciditatea şi realismul lor. El a militat pentru suveranitatea şi egalitatea tuturor statelor în relaţiile internaţionale, pentru securitatea colectivă şi prevenirea agresiunii. În articolul „Suveranitatea statelor”, publicat în „Dictionnaire diplomatique”, vol. II, subliniind că o colaborare internaţională nu este posibilă decât între state egale în drepturi, Titulescu a combătut concepţia supra-statului. Considerând depăşită vechea diplomaţie de cancelarie, el a fost protagonist al „diplomaţiei în mişcare”, pusă în serviciul asigurării păcii, pe care, într-o conferinţă de mare răsunet intitulată „Dinamica păcii”, o definea ca fenomen al mişcării. „Dinamica păcii” însemna în concepţia lui Titulescu realizarea unui progres continuu în viaţa internaţională, pe etape, de la naţional, prin regional, la universal.
