„Du-te, zise Soarta, trage o Raită prin viaţă, şi când te saturi, mai vorbim”. „Eu cred că nici nu mai exist. Cred că exist numai în mintea mea” – M. M.
Recunosc că sunt un romantic incurabil, cu aplecări normale spre cunoaşteri şi trăiri moderne, drept pentru care, de unde înainte îmi scriam poemele/poveştile cu creionul într-un caiet de, neapărat, 100 de file (atât credeam eu că trebuie să aibă o carte), acum tastez şi înghesui în foldere, pe care le botez cu, zic eu, bune (provizorii/definitive) titluri, alte poeme ale visării (citat din mine) izvorâte din periplul Fiinţei între Cer şi Pământ-Subpământ. Fiindcă am observat că Viitorul e un timp foarte scurt pentru noi, muritorii, mă întorc mereu în Trecut (aţi văzut câte timpuri are?) pe care, de pe orice treaptă a Viitorului, merită să-l retrăieşti. Dintr-o nepăsare identitară crasă, Poporul Român își trăiește istoria într-o singurătate sinucigașă, că mă mir că mai există, că n-a dispărut încă de pe harta Lumii – convenție mondială între Genetică și Geneză ca gesturi ale Facerii Universale. Se sparie gandul, vorba cronicarului, așa că hai să revenim cu picioarele pe Pământ, înapoi, în prezentul de lângă noi.
Deci După ce „o babă comunistă – România – făcu Revoluția, trecu, cu arme și bagaje, la comunismul cu față umană și la capitalismul de cumetrie. După ce am „citit” Capitalismul interbelic (apoi l-am citat ca fiind de aur – cea mai bună perioadă din Istoria României), după ce am „trăit” Comunismul (Epoca de aur), ne e dat să trăim alt Capitalism, al analfabeților funcționali, al hoților și bandiților sadea. Căci ce altceva sunt aberantele intrări în decor ale politicienilor, deveniţi oameni de stat (degeaba), în cele mai importante instituţii ale Statului (Parlament, Guvern) decât asigurări pentru zilele care vin? Devenind majoritară, caracatiţa, „la piovra”, de care vorbeam mai ieri, îşi întinde organele din dotare, cuprinde şi sufocă totul, fără să mai ţină cont de nimic. Nici de bun simţ, nici de popor, nici de Lume (când zic Lume mă refer la Uniunea Europeană şi SUA care se crucesc, sigur, de ce văd la amărâţii de români). Urlă toată lumea, ard televiziunile şi, nimic, ei ştiu ce vor şi asta fac, doar de-aia sunt 70% (70% din 50% câţi au ieşit la vot). De ce? 1. Fiindcă n-au Cei șapte ani de-acasă, n-au citit Cele șapte Porunci, adică sunt analfabeți sadea. 2. Fiindcă, oricum am da-o, poporul român și-a schimbat gena prin anii 100 e.n, urmare concubinajului, demn de secolul XXI, daco-roman / traian-decebal, cam împotriva naturii, adicătelea.
Apoi au trecut pe aici, schimbând gena, popoare migratoare cu duiumul, (h)unii pretinzand și-acum că ei sunt urmașii romei (scriu roma cu literă mică fiindcă, zice Istoria, roma e urmașa Daciei…).
Despre zilele de azi ale românilor, numai bine. Crize avem, virusuri avem, inclusiv al prostiei colosale, războaie interne și la granițe avem – cel mai periculos e cel de la granița de vest, nebunia la români e-n floare, trai nineacă și moarte glorioasă de foame… nu ne săturăm decât în somn. Să ne-ntoarcem dar, în trecut, ca oglindă pentru viitor, la numele de aur ale culturii române, Eminescu, din care vom cita în fiecare editorial. În conformitate cu teoria eminesciană a circulaţiei negative a elitelor (că la noi elitele conduc, am mai spus-o) poate fi presupusă şi necoincidenţa între „titlul” individului şi dotarea cu capacitate a acestuia. „Ce este o elită cu semnul minus?”, se întreabă Eminescu, „Este aceea în care se adună cei ai căror indici de capacitate reală se află sub nivelul indicilor de capacitate ceruţi de titlurile ocupate, „etichetele” corespunzătoare locului deţinut într-o „clasă” a societăţii… Indicatorul esenţial al „omului-elită” este caracterul şi nicidecum capacităţile intelectuale, astfel în orice ramură de activitate socială, acolo unde înmulţesc inteligenţele în dauna caracterelor este un simptom de decadenţă. Aceasta începe ca orice epidemie, numai pe ici colea, apoi se generalizează… Inteligenţa poate duce la o hotărâre bună, iar voinţa la o executare bună. Dar şi hotărârea şi executarea pot fi păgubitoare altora şi obştei, dacă sunt lipsite de caracter”. Mai clar nu se poate.
***
… trecuse vreme de când nu se priviseră-n ochi ca lumea, se priveau din când în când fără să se vadă, se căutau fără să se găsească fiindcă nu se vedeau, nici sufletele nu li se mai îmbrăţişau ca înainte, surâsul nu le mai picura pe buze, uitaseră să se mai cheme de-atâta negăsire, erau încă tineri dar le-mbătrânise soarta la amândoi. Dintr-odată pe bărbat îl năpădiseră grijile zilei de ieri şi zilei de mâine, femeia nu ştia cu ziua de azi ce să facă să le meargă bine, îi era teamă să nu-ncurce iţele vieţii şi aşa încurcate până la Dumnezeu parcă s-ar fi trezit şi s-ar fi întors în somnul neterminat de altădată, parcă le luase Cel de Sus minţile că de suflete nu mai putea fi vorba, li le luaseră vânturile care băteau dinspre răsărit peste ape şi peste pomi de-ncepuseră câinii să urle şi fântânile să geamă de-atâta singurătate a adâncurilor. Ce să faci când vine schimbarea vremii şi tu nu ştii încotro s-apuci? Te-ndrepţi speriat spre tine şi cauţi să te ţii scai de ce ţi-a mai rămas până te-apucă urâtul, dar nu există scăpare. Peste salcâmii şi plopii cu vârful în cer trecură stoluri de păsări care îşi căutau cuiburile lăsate goale la plecarea spre miazăzi, spre miazănoapte se ridicau cumpenele fântânilor cu sufletele-n ciuturi în loc de apă, în ultima vreme visele semănau între ele de parcă sufletele s-ar întoarce spre locul de unde au plecat, dintr-odată noaptea căzu ca o ceaţă peste valea pârâului, umbrele lucrurilor deveniră un fel de schelet al aerului cu miros de cişmea prin care pământul trimite muritorilor de oameni licoarea zeilor vieţii, apa răcoroasă şi tăcută se îmbuiba cu sclipirea nisipului şi se făcu paradis pentru viaţa la poalele dealului…
