„Naţia română, neamul nevoii”, Mihai Eminescu
Mai e un pic şi vedem încotro o luăm. La stânga sau la dreapta. Ca-n bancul ăla cu rătăcitul prin lumea mea reală: „nu vă supăraţi, care e prima la dreapta, că stânga o caut de-o viaţă, şi n-am găsit-o”. Am scris şi vorbit, în cursul vieţii mele de mărunt jurnalist al timpului meu, sute de articole/editoriale, pe teme politice şi de cultură, considerate, de mine, la fel de importante ca puţinele mele cărţi-cărţi, neîntrebându-mă, cum m-a întrebat, mai demult, un politician de vârf al nostru, şi administrator deosebit, Ion Prioteasa, preşedinte al CJ Dolj: Mihai, ce simţi, cum te simţi când vezi numele tău pe o carte? N-am ştiut ce să-i răspund atunci. Dacă m-ar întreba cineva, acum, dar nu mă va întreba, ce simt când văd lumina tiparului spre cititori, care sunt mai mulţi decât cititorii de cărţi, editoriale, ori alte scrieri jurnalistice sub numele meu, i-aş răspunde că simt o enormă inutilitate a demersului jurnalistic, nu numai al jurnalismului meu, în începutul ăsta atipic de mileniu, în care, vorba vecinului bunicului meu dinspre mama: „băăă, s-a făcut lumea a dracu, şi se mişcă încotro nu trebuie…”, lume care e în plinul celui de-al treilea război mondial al planetei, războiul biologico-medical, atipic, şi care e greu de înţeles de masele de pământeni. Aşa că, scuze, ce să vorbeşti şi ce să taci în clipele astrale ale omenirii acestui început de mileniu (înainte de începutul de mileniu scoteam, cu Vali Dascălu, revista de cultură „Sfârşit de mileniu”)? Ce?
Nu vreau, azi, să scriu despre politică şi politicieni, despre doctrine, ca super minciuni sfruntate aruncate de partide în mintea votanţilor, nu vreau, azi, nici să „tămâi”, propagandistic, Patria şi Poporul ei, asemeni atâtor ipochimeni ai timpului acesta sferic, în care au dispărut simţul măsurii, bunul simţ, logica, dreptatea, adevărul, justiţia dreaptă, că nu mai e omul om ca lumea, dar nici să tac, din moment ce noi nu mai ştim ce se întâmplă cu noi de-o vreme, că, scuze, ce să vorbeşti şi ce să taci când parcă nu mai avem niciun Dumnezeu, de parcă ne-a luat Dumnezeu minţile, aruncându-ne între Credinţă şi Necredinţă.
Suntem bolnavi de singurătate, însingurarea ne doboară, suntem naivi că nu putem fi singuri, suntem, cât şi cum mai suntem, umbre umane violând colina umanităţii, altfel planificată de Univers, ori de Cel de Sus, Domnul Dumnezeul nostru. Să continuăm aşadar, să ne facem de cap, să ne autodistrugem, să nu vedem că mergem pe-un drum ce nu ştim unde duce, să nu-ntâlnim în cale vreo răscruce, uitând că restul morţii ni-l vom zăbovi sub cruce.
