„Am citit undeva, nu mai ştiu unde, că măreţia unei naţii e dată, cum zice Indira Ghandi, de atitudinea faţă de animale, un exemplu în acest sens al măreţiei fiind Olanda. La noi nici atitudinea față de oameni nu e la nivelul Olandei faţă de animale. Adio măreţie, naţie!” – MM
„Naţiunea noastră, neamul nevoii” – Mihai Eminescu
Într-o vreme a Istoriei, Mântuitorul a spălat picioarele alor săi ucenici, apoi s-au întâmplat Cina cea de Taină, Rugăciunea din grădina Ghetsimani, dar şi vinderea Domnului de către Iuda. Moarte şi Înviere. Până şi postmodernii, ateii, adică noi, mai puţin cei mereu pe la biserici, că perindatul la biserică purtând răutatea în suflet nu se pune, ştiu de toate acestea, se pregătesc de zilele libere de sărbători, şi le trăiesc, cu toate spaimele pandemiei şi restricţiile impuse. E o mare întâlnire a omului cu sine. Intră cu toţii, şi Credincioşii, şi Ceilalţi, în logica firească a pregătirii unor zile de „stat pe gânduri”. Ce mă aşteaptă? Ce fac eu cu mine? Încerc să înţeleg, şi nu înjur, nu denigrez, nu mă tot laud, gândesc corect. Căci trăim, ar trebui să trăim, o nouă aventură spirituală, o nouă experienţă a minţii noastre, o căutare a propriei noastre identităţi dar, tot noi suntem cei care ne lepădăm, fără să ştim de ce, de noi şi de căutarea de sine. Caută-te pe tine, caută-l pe Celălalt. Şi, găsindu-l, te găseşti. Ca om, pentu tine, şi pentru alţii.
Despre prieteni, DEX zice: prieten,-ă, prieteni, -e, s. m. și f. Persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune; amic. Dar „AMICUS PLATO, SED MAGIS AMICA VERITAS (lat.). Adică, prieten mi-e Platon, dar mai prieten adevărul. Ori, bolnavi de personalitatea proprie, facem, unii dintre noi, o eroare nedemnă de „om” crezând clar că ADEVĂRUL e doar adevărul nostru (care e, de fapt, o crasă şi mare minciună, în care ajungi să crezi şi să nu mai ţii cont de atât de gravele consecinţe ale ei, dacă o plasezi în spaţiul public), mai ales dacă nu eşti în plenitudinea capacităţilor psihice sau, vorba puştanilor de azi, „dar ce ai domne, eşti stresat (boala de sfârşit şi început de mileniu)?”. Astfel putem ajunge să vorbim, în loc de prieteni, sau colegi, sau vecini, despre câţiva neprieteni, chiar despre nebuni, mai ales că nu poţi pricepe de ce-o fac (pe nebunii), în partide, administraţie, pe stradă, în magazine, peste tot pe unde, vrei, nu vrei, umbli, mânat de viaţă, şi de problemele ei de zi cu zi.
Dar ce e nebunul, şi ce e nebunia? DEX zice: Nebunie sau alienare, alienație, demență, sminteală, smintire, țicneală, boală mintală, a fost şi este considerată, la om, comportarea neobișnuită ce nu se mai încadrează în normele „normale” de manifestare în societate. Termenul definea în trecut o aberație, o deviere de la comportarea unui om normal (latinul delirare). Curios e că, din respect pentru noţiunea de „om”, dicționarele nu vorbesc despre „nebun” ci, doar, despre nebunie. Nu-mi permit să continui, mai ales că nici ei, bolnavii, altfel, la primă vedere, sănătoşi tun, nu vor să fie aşa. Dar aş aminti de ceva metode medicale aplicate acestora, în trecut, metode care nu au fost mai fără durere decât acțiunile punitive ale educatorilor lor spre normalitate: flebotomie pe organele genitale cu lipitori, ambutisare, chirurgia urechii (de unde şi expresia „e-ntr-o ureche” – e nebun adică, urechea fiind un organ al echilibrului), șocul electric…
Dacă nebunii nu sunt băgaţi în seamă, adică trimişi la doctor sau la biserică, şi „sunt băgaţi în samă” şi lăsaţi să se zbenguiască prin, la fel de dezechilibrata noastră societate, devin, că sunt cameleonici, javre ori lichele, despre care dicţionarele zic: javră, javre, s. f. 1. Câine slab și prăpădit; jigodie, potaie, cotârlă; 2. Epitet pentru un om lipsit de caracter. 3. fig. om flecar, fiinţă târâtoare, lichea, derbedeu, lepădătură, netrebnic, puşlama, scârnăvie, secătură, cioflingar, pujlău, (reg.) orbete, oșiștic, postoroncă, pujlă, (Mold.) nandralău, poghibală, (Transilv. și Maram.) techergheu, (înv.) ștrengar, (fam.) cutră, marțafoi, (fig.) căzătură, otreapă, zdreanță, loază, (arg.) sichimea.
Uneori, cum zic eu, scârbit, dar şi mâhnit, și revoltat de ipochimeni, tratamentul corect spre vindecarea lor imediată e „un şut în cur”. Altfel, ăştia ne mănâncă viaţa, după principiul „să moară capra vecinului”, dar să le trăiască lor capra, că atât îi duce mintea lor puţină, şi bolnavă de nefolosinţă (să gândim cu capetele…)
Vă zic astea, ca o curăţire a mea, şi o rugă a mea, să n-ajung aşa, mai ales că, în cursul vieţii mele, atâta şi aşa cum a fost, am avut parte (şi mai am), din plin, de oameni „demni” de aceste nume prea comune, ţicnit, javră, lichea, alipite, ca un dat, tot de la Domnul Dumnezeu, de scurta şi vremelnica lor existenţă pe ici, pe colo, după bătaia vânturilor. Iar societatea, care trăieşte odată cu noi, geme de astfel de specimene, căci am intrat în era de cultură a proştilor – „omul nou” creat de communism, şi de prostie a culţilor – urmaşii lor moderni. Mie nu-mi va ieşi din cap o banală întrebare pe care mulţi şi-o pun, dar toţi o uită imediat: cum poate o mulţime să voteze un penal, fie el și nedefinitiv condamnat cu executare, sau condamnat definitiv cu suspendare? Prima „trecere cu vederea” pe care aş acorda-o „maselor” ar fi aceea că, până la condamnarea definitivă ar merita „prezumţia de nevinovăţie” dar îmi revin şi zic, eu, că dacă îi acord lui X ori Y prezumţia asta, nu e normal, şi logic, și echitabil, să se acorde aceeaşi „prezumţie de nevinovăţie” şi instanţelor care-l judecă şi, până la urmă îl condamnă? Că nu pot pleca, ele, masele, de la „prezumţia de vinovăție” pentru toate instanţele. Adică cine-mi dă mie dreptul, mie, mase, să zic că toate instanţele sunt nedrepte şi-i condamnă pe nevinovaţii şi săracii mâncători de sume grele, colosale, pe bandă rulantă pe degeaba. Şi de ce ar face-o? Ca să ies din această dilemă îmi zic că „masele e proaste” dar renunţ, că ştiu că nu, nu sunt proaste. Atunci, îmi zic, poate votează în necunoștinţă de cauză, dar cade şi asta, fiindcă m-am convins că poporul/populaţia ştie tot ce se-ntâmplă, ori urmează să se întâmple (vezi zicalele: nu ştie bărbatul ce ştie tot satul, a intrat în gura lumii, s-a făcut de râsul lumii, râde lumea de el, nu mai e în rândul lumii, vorbeşte lumea, şi altele câte…). Nu-mi rămâne decât varianta că „masele e de acord”, sperând că ăsta, „hoţul”, e votat şi făcut „mare şi tare tartor”, adică primar, ori parlamentar, ori şef/şefuţ pe nu ştiu unde, în ideea că mâine sau poimâine le va arunca o ciozvârtă acolo, pe masa lor goală. Partea proastă e că şi „masele de culţi” se prind în această ecuaţie a aşteptatei „ciosvârte” azvârlite la spartul târgului, adică după ce ajung ăştia pe prea scumpele şi bănoasele scaune. Ba, mai mult, ăştia „culţii”, se dau în stambă, se omoară să găsească şi să propună, „din partea opiniei publice”, soluţii de spălare a onoarei „oţilor”, de scăpare de cătuşe şi dintre cele patru ziduri şi, mai ales, de a rămâne cu „prada” întreagă, născocind ori modificând legi întregi ori articole şi paragrafe. Partea şi mai proastă e că printre ăștia, „culţii”, găsim şi destui cu funcţii, mai mari sau mai mici, în toate instituțiile statului de pe toate meleagurile scumpei noaste patrii, atâta cât încă mai există, ba chiar în presa noastră scrisă şi văzută. Dacă prostescul mod de a gândi e mai uşor de înţeles la „mase”, gândirea malefică până la prostire a „culţilor” mi se pare de-a dreptul criminală, adică penală.
Suntem în „campanie electorală” pentru parlamentare (mai e un pic din ea), şi, încet-încet, m-aştept la nişte năzbâtii ale partidelor, în goana lor după puterea cea bănoasă, de-o să ne crucim, credincioși, ori atei. Nici nu ştiţi ce ne-aşteaptă!
