Am scris şi scriu, în pagina acordată cu generozitate de conducerea cotidianului regional Jurnalul Olteniei, aproape zilnic, despre Cultură şi oamenii ei şi despre Politică „fără” oamenii ei, politicienii, adică, despre o istorie cât mai corectă a politicii, ca să nu pun ziarul sub incidenţa unor varii interpretări. Cât de curând însă, voi începe a scrie şi despre „oamenii politici”, ca „Dumnezei ai vieţii noastre” că, în definitiv, asta sunt, fără însă a renunţa la a scrie despre cultură, fiindcă văd că supăr multă lume, mare ori mică. Sunt un „scriitor la ziar” şi atât. N-am fost şi nu voi fi „membru” vreunui partid sau organizaţii politice fiindcă n-am uitat zicerea tatălui meu, când am ajuns la „tovarăşa” să fiu primit în pcr: „băăă, le terminaşi pe toate şi-ţi găsişi să te-apuci de politică”! Dar, zice Will, „Gândirea nu costă nimic. O discuţie nu costă mai nimic”. Iar Cicero spune: „Caracterul fără inteligenţă poate mult, dar intelegenţa fără caracter nu valorează nimic”. Probabil din cauză că, de îndată ce vorbeşti, începi să te înşeli, căci logica este ceea ce ne ajută să greşim cu fermitate, în condiţia în care singurul lucru imperfect în natură e omul. Citai un pic din marii clasici pentru a arăta că la noi, lipsind ideile, facem tam-tam, spectacol lexical în văzul şi auzul lumii, o ŢIGANIADĂ, „o adevărată orchestră burlescă, întemeiată mai ales pe onomatopee”, cum zice G. Călinescu, iar „Budai – Deleanu, zice tot Călinescu, n-a avut nevoie să umfle comedia ca Tassoni, pentru motivul că ţiganii sunt de la sine o caricatură a societăţii umane. Fanfaronada, poltroneria, milogeala, spiritul de hărmălaie şi orbească înfuriere sunt aspecte tribale obişnuite şi poetul n-a avut decât să le condenseze într-un limbaj de-o ţigănie maximă, în care e formulat chiar idealul de naţie liberă”, mai zice G. Călinescu. Trist este că „Ţiganiada”, ca, scuze, C19, s-a transmis, şi la „majoritari”, în formă mult mai gravă, provocând, asemeni prostiei, o criză generală (politică, de sănătate, economic) de neoprit, cu consecinţe mortale (mor oameni, zău!), dar cui îi pasă! Şi asta e „crimă împotriva umanităţii” clar ca bună ziua.
Noi, cei de azi, riscăm să intrăm în istorie ca o naţie liberă de a ne face de râs, cu preţul vieţii noastre, prin această „ţiganiadă” continuă pe ecranele patriei. Căci ceea ce ne spun clasicii despre etnia romă e valabil şi pentru „poporul conducător”, despre care vorbesc şi scriu mereu. Dacă „la nivel înalt” avem „regi şi împăraţi de clanuri” aliaţi cu şefi de instituţii ale statului paralel şi normal, preşedinţi (de ţară, camere parlamentare, ccr, csm, etc., la alte niveluri avem primar, care e când sultan, când faraon, când baron, urmând, cât de curând, să fie, probabil, Dumnezei. Penibilul la români e o artă, desigur, cu o continuitate demnă de o cauză mai bună. Dar, vorbind de cei care ne conduc, am uitat de parlamentari (dublaţi ca număr), de miniştri (la fel), apoi de „organili” locale şi centrale etc., de-ţi vine să zici (aşa şi este) că sunt mai mulţi cei cu mapa decât cei cu sapa, secera şi ciocanul, sau alţi „oameni ai muncii” (care şi de unde, muncă?).
Pentru că trăim, o ştim cu toţii, într-o lume globalizată, când avem timp, ne întrebăm cine ne conduce totuşi pe noi. Cine conduce de fapt lumea? Cine deţine puterea absolută? Statele Unite? Rusia, China, Japonia, UE? Unii zic de Iluminaţi. Ei o zic ca şi când ar vorbi de SF, iar noi, la noi, o percepem tot cam aşa. Se zice că „între ceea ce ştii şi ceea ce nu ştii este ceea ce presupui”, şi că, „de la cel mai înalt nivel imaginabil al puterii, aceşti Illuminaţi (ai noştri sau ai lor), necunoscuţi celor mulţi, guvernează mereu aproape nestingheriţi, făcând legi şi revoluţii, instaurând guverne, hotărând ce ţări dispar, pentru ca altele să le ia locul, «fabricând» noi ideologii şi noi religii. Ei au creat orânduirea capitalistă, tot ei au creat-o şi pe cea comunistă. La noi, Ei pot avea oricâţi bani doresc. Ce îşi mai poate dori cineva care are toţi banii din lume? PUTERE şi CONTROL! Acesta este scopul lor. De ce doresc ei să ne stăpânească? Pentru că, având putere şi bogăţie, pot face asta. Și pentru le place să ne stăpânească. Trăgând o raită prin viaţă, aflăm despre noi, când ne facem timp şi/să vrem, că trăim într-o mare bălăcăreală, mare! Cineva spunea că sensurile circulaţiei sentimentelor trebuie schimbate spre a ne face bine, adică să plece simţirea de la inimă spre creier, şi nu ca acum, când ne bălăcărim cum ne vine la gură fără a mai gândi/simţi de niciun fel. Dicționarul de argou al limbii române spune despre cuvântul bălăcăreală, bălăcăreli, că e s.f. şi înseamnă 1. vorbă înjurioasă / trivială. 2. admonestare verbală violentă. La noi, prilej de bălăcăreli politice dâmboviţene avem permanent, însă, în prim plan stă marea bălăcăreală a conducătorilor de stat (de drept, paralel, în picioare – încă nu ne-am hotărât) şi de partid(e), care uită zilnic pactul normal de coabitare/ neagresiune în vremi grele, de criză, şi-şi dau în petic că te apucă râsul de ce e la gura lor, mai ceva ca la vecinele dintr-un sat uitat de Dumnezeu, dar şi plânsul, cum de ei nu pricep deloc, dar deloc, că bălăcăreala politică nu rezolvă problemele, nici ale lor, nici ale ţării, că e nevoie, cum se zice la ţară, să lege căţeaua de gard şi să pună serios osul şi mintea la treabă, să scoată căruţa din noroi, să se ocupe să re/facă viitorul ţării, sau, cum zicea Ion Iliescu, ,,opoziţia să fie constructivă, nu distructivă, tovarăşi”. Altfel, vorba lui Octavian Goga: „Munţii noştri aur poartă/Noi cerşim din poartă-n poartă/”, alte câteva generaţii. Căci, dacă nimeni nu a reuşit să rezolve problema câinilor, cum să rezolvi problemele oamenilor! Să moară domne, de foame, de frig, de sărăcie, de Covid 19, dar să fie cum zicem noi, psd, prin ciolacu, ccr, renata advocata (care nu ştie că, scuze, cel mai important drept al omului pe întreaga planetă e dreptul la viaţă, iar libertatea ta se opreşte acolo unde e afectată libertatea mea), etc. Dar, „Ţiganiada românească” e şi un semn de psihic şi bună creştere, ca urmare a politicilor aberante de la noi, aplicate unui popor lipsit de cultura dreptului la o viaţă normală, decent, care nu se vindecă decât printr-o ,,vidanjare politică”, despre care vom scrie în editorialul următor.
