Cascada „Izvorul Frumos” din Vâlcea îşi leagă numele şi existenţa de Schitul Pahomie, una dintre cele mai izolate sihăstrii din ţara noastră.
Comparaţia pleacă de la zecile de firicele de apă care curg pe un perete de stâncă acoperit de muşchi. Apa ţâşneşte cu putere de sub o stâncă înaltă de aproape 50 de metri, din Munţii Căpăţânii, în Parcul Naţional Buila – Vânturariţa, scrie Adevărul.
Pe vremuri, stânca pe care se află un lăcaş rupestru, era cunoscut sub numele de Schitul „Izvorul Frumos”, apoi i s-a spus „Pahomie de la Izvorul Frumos”, fiindcă frumoasa cascadă este chiar lângă poarta de intrare în minunatul lăcaş sfânt, într-un cadru natural mirific.
Deasupra cascadei, pe latura de vest, se află o cruce mare de fier cu Domnul Hristos răstignit, străjuit de două icoane şi de textul: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa te doreşte sufletul meu pe tine, Dumnezeule” (Psalm 41,1).
Izvorul Frumos de la Schitul Pahomie are un un debit mare în perioadele cu precipitaţii bogate şi cade în cascade, precum cele de dimensiuni mai reduse de la Pătrunsa, Poiana Scărişoara, Valea Morii.
Drumul forestier care duce către izvor reprezintă o continuare a unei bifurcaţii, în satul Cheia, din DN 64 A care merge spre Băile Olăneşti. Şi drumul forestier se bifurcă la un moment dat: o arteră merge către Muntele Buila, sfârşindu-se brusc în stânca unde se află cascada, iar o alta duce către Cantonul Cheia. Muntele pare o un stăvilar de netrecut, peisajul fiind spectaculos, înfricoşător şi sălbatic.
Cascada, ca şi schiturile şi mănăstirile seculare din zonă se află pe teritoriul de altădată al haiducilor. Una dintre legendele pline de mister, intrigă şi aventură despre aceste locuri, spune că aici s-ar fi oprit Banul Barbu Craiovescu, ctitorul Mănăstirii Bistriţa – Vâlcea, în timp ce căuta drumul spre Sibiu, unde voia să se refugieze din cauza unor neînţelegeri grave cu domnitorul Mihnea cel Rău.
Acesta i-a dărâmat ctitoria de la Bistriţa, cu tunurile şi a smuls până şi copacii din rădăcini, în anul 1509, potrivit cronicilor de la acea vreme. Banul era însoţit de „căpitanul de care”, cel care îi va salva viaţa şi va deveni apoi Sava Haiducul.
Cei doi au întemeiat schitul drept mulţumire că au reuşit să-şi salveze vieţile ascunşi în acest loc, într-o grotă de deasupra Izvorului Frumos, din Buila. Le-a plăcut liniştea locului străpunsă doar de zgomotul apelor reci ca gheaţa.
De-a lungul veacurilor, Schitul Pahomie a cunoscut decăderea, ruinarea, abandonarea şi apoi reconstrucţia şi repopularea cu călugări.
Legendele locului spun că haiducii fioroşi care au trăit aici, „spaima poştelor şi conacelor boiereşti din zona Olăneşti”, şi-au ascuns, la vârsta senectuţii viaţa de blam „sub crucea sfântă a lui Hristos”.Ei au dat denumirile unor locuri din munţii Vâlcii, iar zeci de lăcaşe de cult au fost construite din banii acestor haiduci. Cum s-a întâmplat şi în cazul Schitul Pahomie, în cazul căruia primii călugări au fost haiduci care la un moment dat au înlocuit pistolul cu crucea.
Izvorul Frumos considerat de către Biserica Ortodoxă Română unul dintre cele 33 de izvoare tămăduitoare ale României, se află aproape de una dintre cele mai importante staţiuni balneare din România – Băile Olăneşti, unde există nu mai puţin de 31 de izvoare cu diferite proprietăţi terapeutice, din care doar 17 sunt în uz, fiind leac pentru diverse boli. Unele dintre aceste afecţiuni nu răspund la tratamente medicamentoase. Izvoarele minerale de la Olăneşti sunt folosite atât în cure interne cât şi externe, fiind considerate, ca şi Izvorul Frumos de la Pahomie, făcătoare de minuni.
