Schimbarea la Faţă a Domnului, eveniment religios mântuitor, are loc, istoric vorbind, înainte de Paşti (Pătimire a Mântuitorului pentru umanitate) dar, prin hotărârea papei Calist, se celebrează în ultima zi de vară (6 august). Mai poartă şi numele de Obrejenie, denumire slavă care înseamnă transformare, schimbare. Motivul pentru care Sfinții Părinți au râduit ca această sărbătoare să se celebreze vara ține de taina zenitului ceresc al luminii veșnice a Treimii şi de extensia harului necreat în succesiunea temporală a anotimpurilor. Scriind ceea ce scriu acum, mi-am amintit şi de afirmaţia că România este Grădina Maicii Domnului, făcută de Papa Ioan Paul al II-lea, în mai 1999. Apariţiei Fecioarei Maria într-un stejar de la Bisericani, unde Maica Domnului a zis „şi aici este grădina mea!”, cele trei descoperiri arheologice, cel mai vechi Homo Sapiens descoperit în lume (Ion, din Munții Aninei), cea mai veche aşezare stabilă din Europa (la Schela Cladovei) şi cea mai veche atestare a scrierii pe Pământ (Tartaria), la care se adaugă descoperirile de acum ceva timp de la Desa (cele mai vechi morminte de incineraţie din sud-estul Europei, cca. 2300 a. Chr. – 1900 a. Chr., epoca bronzului, morminte tumulare ale unor războinici iliri din prima epocă a fierului, cca. 800 a. Chr. – 650 a. Chr., cimitirul celtic, cel mai vechi castru din piatră ridicat pe teritoriul Olteniei, încă din vremea împăratului roman Domiţian, un mormânt carpic cu depunerea rituală a unui lup, precum şi un tezaur cu monede din aur, unic în felul său, datat în sec. XIX), demonstrează că acest pământ pe care vremelnic existăm cochetând de la începuturi cu istoria şi cultura, a primit sărutul dumnezeiesc. Vă întrebaţi, citind acest aiuritor preambul al editorialului de azi, ce m-a găsit. Mi-am amintit, apucându-mă de scris, de şefa PSD şi a ăstui guvern, împreună cu ai ei apostoli, „băgându-şi” picioarele în apa celui mai bun vecin şi prieten – Marea Neagră şi, m-am luminat, că mă tot întrebam de ce-au făcut-o. Ca să ne arate „o schimbare la faţă” a politicii şi guvernării noii echipe.
Însă, vagi speranţe de schimbare, căci cultura politică românească este, am mai spus-o, nu cum am vrea şi cum ar trebui să fie, european-democratică, ci oligarhică, într-o stratificare/diferenţiere pe verticală între o clasă conducătoare (elitele) şi o clasă condusă (noi). Caracterul social al acestei stratificări înseamnă că membrii clasei conducătoare sunt conectaţi între ei, formând o reală comunitate, că promovează şi operează după un set de reguli, practici şi valori comune, în mod solidar, şi că există un element ereditar ideologic dar şi biologic, esenţială fiind coeziunea şi continuitatea de practici, moravuri şi valori. Dar democraţia nu este incompatibilă cu o cultură oligarhică, dimpotrivă. Numai că, urmare contorsiunilor/schimbărilor istorice de până în 1989, în perioada post-revoluţionară (după 1989) regăsim un popor perfect adaptat unui sistem prea oligarhic, condus însă de o elită descendentă din perioada comunistă, foarte bine adaptată şi înrădăcinată în cultura politică predominantă în populaţie, cea oligarhică. Dar mai există o componentă, o nouă elită, foarte tânără şi lipsită de experienţă şi coeziune internă, care se revendică drept urmaşă a vechii elite antebelice, chiar şi fără vreo continuitate sau legătură direct, dar identificată cu visul bunăstării şi demnităţii în marea familie europeană. Păcatul e că aceste elite s-au unit în USL (că usl există încă) şi a ieșit ce-a ieșit, o clasă conducătoare fadă, nepregătită să conducă, fără viziune, lipsită şi de cele mai elementare cunoştinţe despre limba română, istorie, geografie şi aritmetică, însă hotărâtă să facă totul pentru ea însăşi şi pentru cei de aceeaşi teapă. Desigur că poporul (clasa condusă) e cel care a mai luat o ţeapă. Şi va mai lua în anii următori până când se va produce acea Schimbare la Faţă şi în plan uman a domnilor (conducătorilor) noştri, nu doar a Domnului nostru.
***
Petre Țuțea: – Am dorit dintotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema „Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români”.
– La întrebările fundamentale „de ce?” și „în ce scop?” aporetica rurală românească răspunde: „d-aia”.
– Revoluția franceză n-a fost o revoluție, nici revoluția rusă n-a fost o revoluție. Nu există revoluții, ci doar tehnici insurecționale în bătălia pentru putere (Curzio Malaparte). Dacă e o „restructurare” a omului, aceasta s-a întâmplat o singură dată în timp, la apariția lui Hristos.
