La ieşire din Defileul Oltului, la poalele Munţilor Carpaţi, se înalţă semeaţă, de peste şase secole, Mănăstirea Cozia, o nestemată autentică a arhitecturii bisericeşti româneşti, printre cele mai cunoscute din ţară. Legendele care circulă în jurul său, dar şi dovezile existente vorbesc despre moştenirea spirituală nepreţuită a istoriei poporului român. Printre mituri îl regăsim şi pe cel legat de primul clopot al mănăstirii.
Aflat la aproximativ 20 de kilometri de Râmnicu Vâlcea şi trei kilometri de staţiunea Călimăneşti-Căciulata, ctitorie a domnitorului Mircea cel Bătrân (1355 – 1418), unde de altfel a şi fost înmormântat, nerespectând tradiţia înaintaşilor săi, legată de Curtea de Argeş, sfântul lăcaş a fost construit la îndemânul duhovnicului marelui domnitor, nimeni altul decât Sfântul Nicodim de la Tismana.
De-a lungul timpului, mânăstirea a trecut printr-o serie de transformări. Unele dintre acestea, din păcate, nu s-au păstrat până în zilele noastre, precum zidurile construite de austrieci. Se întâmpla în timpul ocupaţiei Olteniei, pe la 1717, când, puţină lume cunoaşte faptul că austriecii au fortificat Mănăstirea Cozia cu două redute şi două ziduri masive. Unul dintre ziduri era spre defileu, în partea de nord, de-a lungul unei râpe, iar celălalt pe partea opusă. Din păcate, ambele au fost distruse în timpul războiului turco-austriac, din 1788.
Nu doar zidurile nu s-au păstrat de la Mănăstirea Cozia, ci nici clopotele originale. Există chiar o legendă care circulă legată de primul clopot al mănăstirii, pe care am descoperit-o în „Monografia comunei Titeşti. Istoria satului vâlcean Bratoveşti”, şi care poate fi citită integral şi pe site-ul «Istorie locală», un proiect dedicat scoaterii la lumină şi punerii în valoare a documentelor prăfuite şi uitate de timp în bibliotecile publice din România şi alte instituţii de profil, „o bază de date complexă, cu informaţii care combină textul şi multimedia în folosul utilizatorului modern”.
Potrivit legendei, totul se întâmpla în toamna anului în care mănăstirea a fost finalizată – 1388. Călugării nu s-ar fi mulţumit cu moşiile primite zestre de la domnitor şi ar fi cerut mai mult. Mircea Voievod ar fi fost de acord ca: „moşia lor să se întindă cât se va auzi clopotul ce urma să fie turnat şi aşezat în clopotniţa mănăstirii”.
Astfel a luat naştere „Legenda primului clopot al Mănăstirii Cozia”, o poveste cu tâlc, despre o „legendă a lăcomiei”.
Povestea spune că monahii ar fi comandat un clopot uriaş, atât de mare încât „a fost adus într-un car tras de şase perechi de boi voinici”, dinspre Ţara Ardealului. Un popas a fost făcut de căruţaşi chiar la Brezoi, pe Valea Oltului, la gura de vărsare a Lotrului în Olt.
„Fraţilor, acest clopot nu-i făcut pentru ca la bătăile lui să ne închinăm!”, a fost reacţia moşnenilor când au văzut „monstrul”. „Când va bate acesta, sunetul lui ne va lovi ca un bici. Dacă vântul nu va bate dinspre izvoarele Lotrului, ca să ne apere de vuietul lui, apoi vă spun eu că vom pupa tălpile călugărilor şi nu ne vom mai chema moşneni. Acesta-i clopotul lăcomiei”, mai spune legenda despre reacţia moşnenilor brezoieni la vederea clopotului.
Deşi clopotul a fost adus la mănăstire cu mare trudă, călugării ar fi refuzat să-i plătească pe căruţaşi, motiv pentru care conducătorul acestora a proferat un blestem care avea să devină realitate: „Fie ca el să nu dăinuiască mult atârnat în clopotniţă!”.
Nu doar căruţaşii nu şi-a primit simbria, ci şi cei chemaţi să-l amplaseze în clopotniţă. În atare condiţii: „Oamenii veniră fără tragere de inimă. Ştiau că lucrează degeaba, ba urmau să fie şi sub stăpânirea călugărilor”.
Legenda mai spuse că stareţul le-ar fi cerut acestora ca în cazul în care schelele nu vor susţine greutatea clopotului să-l sprijine cu „spinarea”: „Să cadă pe voi, dar să nu-l lăsaţi. Cum credeţi voi că vom fixa hotarele mănăstirii dacă va cădea?”.
Până la urmă, a fost pus în amplasamentul destinat, iar călugării au fost trimişi în satele vecine, ca să se ştie până unde se vor întinde moşiile: „Dacă se vor auzi bătăile clopotului în acel sat, apoi acela va intra în stăpânirea mea şi a moşiei mănăstirii cu toate pământurile lui.”
Oamenii din Ţara Loviştei au aşteptat în ziua următoare cu multă înfrigurare sunetul teribilului clopot. „Ştiau că de sunetul lui atârnă libertatea lor.” Cum clopotul nu s-a mişcat când stareţul a tras prima dată frânghia, mai mulţi călugări i-au sărit în ajutor. „Clopotul se mişcă, dar se mişcă şi schelăria. Un dangăt puternic ce-i asurzi pe toţi izbucni de sub pălăria clopotului. Urmă o a doua bătaie, şi mai puternică, după care un pârâit şi trosnituri grozave îi puseră pe fugă.
Clopotul şi clopotniţa se prăbuşiră vuind”. Uriaşul clopot s-a rostogolit direct în Olt, de unde se spune că nu a mai fost niciodată scos.
Dincolo de legende, rămân faptele şi dovezile. Şi există astfel de dovezi care vorbesc despre clopotele originale ale Mănăstirii Cozia, cu care lăcaşul a fost înzestrat de către domnitorul Mircea cel Bătrân şi de către fiul acestuia Mihail Voievod. Adevărul este că una dintre cele mai vechi mănăstiri din România nu mai are clopotele originale.
Primele două clopote le-a primit la 4 aprilie 1395 – „anul 6903”, potrivit inscripţiei de pe acestea de la Mircea cel Bătrân, iar cel de-al treilea în 1413 – „anul 6921”, de la fiul său. În perioada 1847-1856, clopotniţa, şi nu doar, a fost dărâmată în cea mai are parte. Iar clopotele au ajuns la Episcopia de Argeş. Nici până în ziua de astăzi, Mănăstirea Cozia nu şi-a refăcut clopotniţa. De mai bine de 10 ani tot aşteaptă o minune. Cum a fost posibil acest lucru şi care este soarta clopotelor, aceasta este o cu totul altă poveste.
Sursa Adevărul
