Sfântul Gheorghe e numit în credinţele populare româneşti „capul primăverii“ şi „străjer al timpului”. Acestuia, se pare, îi sunt încredinţate cheile vremii şi, la porunca sa, se închide şi se deschide anotimpul cald. Tot credinţa populară îl aminteşte ca patron al tinerilor şi duşman de temut al vrăjitoarelor.
Sf. Gheorghe nu s-a mai sărbătorit în acest an pe 23 aprilie. Chiar dacă a rămas în calendarul ortodox la această dată, slujba a fost mutată de Biserica Ortodoxă în a doua zi de Paşte, pe 29 aprilie.
În popor, de-a lungul vremii s-au înrădăcinat o serie de credinţe şi superstiţii care s-au păstrat cu sfinţenie până în zilele noastre. Oamenii se scaldă, înainte de răsăritul soarelui, într-o apă curgătoare, spre a fi sănătoşi tot anul şi pentru spălarea tuturor relelor. Busuiocul semănat înainte de răsăritul soarelui e bun pentru cinste: cel care se spală cu rouă de pe el, este cinstit de toată lumea. La Sf. Gheorghe se cântăresc oamenii pentru a fi sănătoşi tot anul şi pentru a se proteja de farmece. Cine doarme în această zi, acela ia somnul mieilor şi tot anul e somnoros. La Sângiorz ies preoţii şi poporul cu crucea în câmp şi fac rugăciuni pentru ploaie şi mană în câmp. Gunoiul adunat în ziua de Sf. Gheorghe se pune la rădăcina pomilor, ca să rodească bine. În această zi se adună de pe câmp tot felul de buruieni de leac, care se păstrează peste an. Dacă în ziua de Sf. Gheorghe va fi rouă multă ori va fi pâclă, e semn de an bogat. Dacă la Sângiorz e ploaie – se face recoltă bogată de grâu.
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe sau George, unul dintre cei mai importanţi sfinţi, este pomenit de aproape toate Bisericile tradiţionale, de obicei pe data de 23 aprilie. Sfântul Mare Mucenic Gheorghe/George s-a născut în Cappadocia, în secolul al-IV-lea, într-o familie creştină, în timpul domniei împăratului Diocleţian. S-a înrolat în armata romană şi, parcurgând ierarhia militară, Sf. Gheorghe s-a făcut remarcat prin îndemânarea cu care mănuia armele. În ciuda decretului împotriva creştinilor, emis de Diocleţian în 303, Sf. Gheorghe a ales să-şi mărturisească public credinţa creştină. Din ordin imperial, sfântul a fost întemniţat şi supus torturii pentru a-şi renega credinţa. Loviri cu suliţa, lespezile de piatră aşezate pe piept, trasul pe roată, groapa cu var, încălţamintea cu cuie, băutura otrăvită, bătaia cu vâna de bou şi toate celelalte torturi nu au reuşit să-l facă să renunţe la credinţa sa.
Martorii suferinţelor Sfântului Gheorhe, uimiţi de puterea sa de a rezista la durere, au renunţat la credinţa în zeităţi păgâne, îmbrăţişând creştinismul. O dovadă a sfinţeniei sale o reprezintă o minune săvârşită de Sf. Gheorghe în timpul întemniţării sale. Atingând trupul unui deţinut mort din celula sa, acesta a înviat, convingând-o astfel chiar pe împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, să se creştineze. Întrucât Sf. Gheorghe a respins oferta împăratului de a-i acorda înalte onoruri în schimbul renunţării la creştinism, Diocleţian a ordonat omorârea prin decapitare a Sf. Gheorghe şi a soţiei sale, în ziua de 23 aprilie.