„Ștefan Gheorghiu” a fost o instituţie cu un accentuat caracter politic creată în 1945 pentru pregătirea și perfecționarea activiștilor de partid, de stat ș.a. Și-a încetat, normal, activitatea în dec. 1989.
Dar ce zic dicţionarele despre politică? POLÍTIC, -Ă, politici, -ce 1. Știința și arta de a guverna un stat; formă de organizare și conducere a comunităților umane, prin care se menține ordinea internă și se garantează securitatea externă a comunităților respective. ◊ Expr. A face politică = a lua parte în mod activ la discutarea și rezolvarea treburilor statului. ♦ Suprastructură a sistemului social, incluzând conștiința politică, relațiile politice, instituțiile și organizațiile politice. 2. Tactica, strategia, metodele și mijloacele folosite de organele puterii în vederea realizării obiectivelor fixate; ideologia care reflectă această activitate. 3. Fig. Dibăcie, abilitate în atingerea unui scop. II. Adj. 1. Care aparține politicii (I), care se referă la politică, de politică; politicesc1 ◊ Drepturi politice = drepturile de participare a cetățenilor la conducerea treburilor statului. Nivel politic = grad de pregătire a cuiva în probleme de politică generală; orientare justă în astfel de probleme. Om politic (și, înv., substantivat, m.) = persoană care are un rol important în activitatea politică, care își desfășoară activitatea principală în domeniul politicii…
O să vedem, în editorialul de mâine, că simpla implicare a politicienilor în politică nu este îndeajuns pentru „a practica politica”, mai e nevoie de profesionişti şi de „elite”, care „credibilizează” vectorul politic în faţa poporului, ca unul care „participă la conducerea treburilor statului”, aşa că, eliminând elitele după venirea la putere, trebuiau create „elite noi”, ale lor. Cum? Înfiinţând o şcoală care să producă elite, că profesioniştii ieşeau și din școala normală, din învăţământ.
„Școala de literatură și critică literară „Mihai Eminescu” a fost înființată în anul 1950, în urma unei decizii din 1949, având ca model Institutul de Literatură „Maxim Gorki” al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S. din Moscova, cu scopul de a forma cadre tinere de scriitori şi critici literari, ridicați, neapărat, din rândurile poporului muncitor, de a le da acestora o educație comunistă, de a-i înarma cu cunoștințele necesare creației, făuririi unei literaturi noi, puse în slujba poporului muncitor. Școala de literatură combina, într-un spirit specific epocii, condițiile materiale excelente într-o perioadă de lipsuri generale cu disciplina aproape militară și controlul riguros. Studenții beneficiau de o bursă considerabilă, o cantină de invidiat și multe alte avantaje demne de un viitor scriitor de partid, în stare să aplice în viitoarele lor opere modelul sovietic al realismului socialist. Ea era, în același timp, una din măsurile de control al accesului la profesiunea de scriitor, acces pe care nu ţi-l dau decât talentul, harul… . De la început, din 1950, școala a fost condusă de Mihai Novicov. A fost desființată în 1955. De fapt, în 1954 școala s-a transformat în institut, iar în 1955 s-a dizolvat în cadrul Facultății de Filologie din București. După desființarea Școlii de literatură, cei care aveau diplome și bacalaureat au fost primiți la Facultate. La scurt timp după ce au reușit să facă ordine în cultura considerată nocivă pentru omul de tip nou, comuniștii au realizat că le trebuie o nouă generație de scriitori, dispuși să scrie literatură revoluționară. În acest scop, s-a cerut comitetelor regionale de partid din toată țara să propună pentru primirea ca studenți ai acestei școli de „literatură și critică literară” tineri până în 30 de ani, care lucrau direct în producția reală, în industrie, în agricultură, pe șantiere, în armată. Selecția se făcea pe criterii strict politice. Condiția era o oricât de vagă activitate a virtualilor studenți pe tărâmul literaturii. Era de ajuns să fi afișat câteva versuri la gazeta de perete. Pentru că toate uzinele, toate șantierele și toate gospodăriile agricole colective care începuseră să se înfiripe aveau cercuri literare și cenacluri, cei care se remarcau în vreun fel în aceste organizații – chiar dacă scrierea lor era complet agramată – aveau în principiu posibilitatea de a fi recomandați pentru școala de literatură. Cei ce făceau aceste recomandări erau membri ai comitetului de partid, în regiuni – responsabili cu propaganda și agitația, care includeau și îndrumarea culturii. Deși de-a lungul celor șase ani de existență a școlii, pe la catedra de măiestrie literară s-au plimbat mulți dintre intelectualii care se aliniaseră regimului, a rămas celebră în epocă o vorbă a lui Mihail Sadoveanu (pe atunci președintele Uniunii Scriitorilor): „Dragii mei, de aici vor ieși atâția scriitori câţi au intrat”. Școala de literatură, cum i se spunea, aflată în subordinea Uniunii Scriitorilor din România, funcționa pe Şoseaua Kiseleff nr. 10, în apropiere de ambasada Uniunii Sovietice (denumită Casa Toma Stelian), care actualmente adăpostește sediul PSD. Elevii şcolii locuiau într-un cămin special, cu un regim destul de auster, și duceau aproape o viață de cazarmă. Școala avea o bibliotecă vastă, organiza conferințe cu invitați români și străini, asigura acces la teatre și oferea salarii cursanților. Se studiau limba și literatura rusă, literatura română – curățată de creația secolului al XX-lea, teoria literaturii, „măiestria literară” și nu în ultimul rând Marxism-leninismul. Într-un articol publicat în revista Viaţa Românească nr. 3, din 1951, Mihai Beniuc, în calitate de președinte al Uniunii Scriitorilor din România, oferea definiția poetului realist-socialist: „Acesta trebuie să fie un filozof cunoscător al celor mai înalte idei ale timpului […], spre care au deschis drum, un activist în slujba respectivelor idei”. „Cartea de căpătâi” a studenților de la Școala de Literatură Mihai Eminescu, din facultățile de filologie, era o culegere de „studii” staliniste (de 364 de pagini) publicată în 1952, Probleme ale literaturii noi din R. P. R., unde, alături de Mihai Beniuc, apăreau Ovidiu Crohmălniceanu (cu „studiul” „Un roman al industrializării socialiste”), Sergiu Fărcășan, semnând mai târziu Crișan Făgerașu (Despre «Negura» volumul II și câteva probleme de critică literară), Mihai Gafiţa (Romanul luptei tractoriștilor), Paul Georgescu (O mărturie dramatică), Nestor Ignat (O carte despre frumusețea vieții noi), Silvian Iosifescu („prefațatorul” din 1960 al lui Nichita Stănescu, autorul „studiului” „Pe drumul înfloririi gospodăriei agricole colective”), Dumitru Micu (Epopeea marilor transformări), Sorin Mladovean („Brazdă peste haturi”, roman de István Horváth), Mihail Novicov (Pe marginea poeziei lui Dan Deşliu) („Mitrea Cocor” de Mihail Sadoveanu) şi Ioan Vitner (Pe marginea poeziei lui A. Toma).
În Școala de literatură, fiecare cursant încerca să publice unele dintre producțiile sale literare în revista oficială a școlii, intitulată Ani de ucenicie. Redactor al acestei reviste, multiplicate la ,,Şapirograf”, a fost numit Nicolae Labiş, apoi a apărut ,,Tânărul scriitor”, un organ intern al Uniunii Scriitorilor, folosit ca buletin de îndrumare și sprijin al activității cenaclurilor și tribună de afirmare a elevilor Școlii de Literatură. A fost desființat în decembrie 1957, transformându-se în revista Miorița și apoi în Luceafărul. În prima perioadă de existență a școlii au predat ca profesori George Călinescu, Tudor Vianu, Ion Coteanu, Mihail Sadoveanu, Ştefan Banulescu, Mihu Dragomir, Petru Dumitriu, Mihai Gafiţa. Periodic au susținut conferințe autori cunoscuți ca Jorge Amado, Ilya Ehremburg, Constantin Simonov, Paul Cornea, Paul Georgescu. Deși de-a lungul celor șase ani de existență a școlii, pe la catedra de măiestrie literară s-au plimbat mulți dintre intelectualii care se aliniaseră regimului, a rămas celebră în epocă o vorbă a lui Mihail Sadoveanu (pe atunci președintele Uniunii Scriitorilor): „Dragii mei, de aici vor ieși atâția scriitori câți au intrat!”.
Între elevii care au absolvit această școală s-au numărat Marin Ioniţă, Adela Popescu, Ion Apetroaie, Ana Ioniță, Florian Grecea, Dumitru Carabăţ, Alexandra Indrieș, după eliberarea din închisorile comuniste, Hary Salem, Alexandru Popescu-Vergu, Adrian Beldeanu, Ioana Zamfir, Mircea Dragnea, Nicolae Culcea, Mihaela Monoranu, Aurel Stanciu, Nic. Borza, Hristache Lungu, Ștefan Neagu, Sin Aron, Ariel Leibiș, Ovidiu Moraloiu, Ștefania Popovici, Ion Oproiu, Al. Căprariu, Panek Zoltan, Tita Chiper, Victor Tulbure, Dragu, Constantin Potângă, Vintilă Ornaru, Petrică Surupaţeanu Căldăraru, Aurel Covaci (prieten cu Labiş), Liviu Timbus, Vasile Căbulea, Dorina Sălăjan, Ion Horea, Dumitru Mircea, Dumitru Micu, Georgeta Horodincă, Ilie Purcaru, S. Damian, Ion Gheorghe, M. Negulescu, Niculae Stoian, Radu Cosasu, Ion Grecia, Al. Ovidiu Zolta, Radu Cosaşu, Lucian Raicu, Ion Băiesu, Nicolae Labiş, Zaharia Stancu, Nina Cassian, Gheorghe Tomozei.
Fănuş Neagu a fost înscris la Școala de literatură, dar a fost exmatriculat pe motiv de „comportări nejuste”, fiindcă obișnuia să plece noaptea din internat pentru a merge să joace biliard și să frecventeze prostituatele din Piața Matache. Alt cursant exmatriculat a fost Gheorghe Grigurcu, în urma unei vizite făcute lui Tudor Arghezi, care era în dizgrația autorităților vremii. La o festivitate de deschidere a cursurilor, în primii ani de funcționare a școlii, a participat și Mihail Sadoveanu, ca invitat de onoare. Cu acel prilej, el a spus, de altfel cu mult bun simț: „Dacă dintre domniile voastre vor ieși doi sau trei scriitori, atunci va fi bine”. Radu Bâlbâie, autorul unei teze de doctorat pe tema Școala de Literatură „Mihai Eminescu”, susține că școala de literatură a fost un experiment ratat. În general, după absolvire foștii cursanți ai Școlii de literatură au fost încadrați în redacții, în edituri sau în alte instituții culturale, dar au existat și unii care s-au hotărât să-și continue studiile la Facultatea de Filologie. O statistică oficială precizează că din cei 31 de absolvenți ai primei serii (1951) a Școlii de literatură s-au impus în literatura română 15 poeți, nouă prozatori și un critic literar, față de 10 poeți, 12 prozatori și nouă critici literari din cei 620 de absolvenți ai facultăților de filologie – limba și literatura română – din întreaga țară (București, Iași, Cluj, Timișoara).” (Documentare, deşi ştiam subiectul, Wikipedia).
Despre efectele celor două şcoli, „Ştefan Gheorghiu” şi „Şcoala de literatură”, în editorialul de mâine.