Deşi nu la fel de mulţi ca odată, doljenii încă păstrează tradiţiile. De Bobotează, credincioşii ortodocşi din judeţ merg la biserică, iau parte la slujbă, apoi iau apă sfinţită. În unele zone, oamenii îşi botează caii, iar alţii fac horă pentru cei care au decedat.
Pe 6 ianuarie, Biserica Ortodoxă marchează Botezul Domnului Iisus Hristos (Boboteaza), sărbătoare numită și Epifania sau Dumnezeiasca Arătare.
Aşa cum preoţii au explicat pe creştinortodox.ro, praznicul reprezintă reactualizarea momentului în care Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, la 30 de ani, vine la Iordan, se botează cu botezul pocăinței – a lui Ioan -, El Cel fără de păcat, asumând păcatele întregii omeniri, pe care le va răscumpăra prin scump sângele Său, pe Golgota. Botezul Domnului Iisus Hristos a fost lucrarea Sfintei Treimi: Tatăl a marturisit despre El. „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit (Mt. 3, 17; Mc. 1, 11; Lc. 3,22); Duhul Sfânt S-a pogorat în chip de porumbel peste El și Fiul a primit botezul lui Ioan.
În această zi, după ce au mers la biserică, doljenii duc apa sfinţită la casele lor. Stropesc cu ea prin casă pentru alungarea duhurilor rele, apoi pasările şi animalele pentru spor şi pomii pentru rod bogat.
Botezatul cailor
În localităţi ca Moţăţei sau Băileşti se practică obiceiul „BOTEZATUL CAILOR”. Oamenii îşi ţesală caii, îi împodobesc cu panglici şi ciucuri coloraţi, şi merg cu ei la biserică. După slujba din lăcaşul de cult, împreună cu stăpânii lor, caii sunt stropiţi cu agheasmă de către preot. După „botez” caii sunt angrenaţi într-o întrecere pentru a demonstra felul în care au fost îngrijiţi pe timpul iernii.
La Calafat şi Cetate în ziua de Bobotează se aruncă crucea în Dunăre, iar cei mai curajoşi sar în apă pentru a o aduce la mal. Cel care aduce crucea este premiat de către autorităţile locului.
În mai multe sate din Dolj, noaptea trecută, oamenii şi-au păzit fântânile. Obiceiul se practică în Poiana Mare, Desa, Negoi, Dobridor, Moţăţei, Maglavit, Unirea (Risipiţi), Ciupercenii Noi, Galiciuica, Caraula.
Pe vremuri la “Păzitul fântânilor” luau parte numai tinerii între 16-20 ani.
Începând din după amiaza zilei de 6 ianuarie (Boboteaza), fântânile de pe orice uliţă erau împodobite cu papură, stuf, crengi, peşchire, velinţe, chilimuri. Se aduceau paie, stuf, lemne pentru foc, frigări pentru petrecerea din timpul nopţii păzitului; fântâna era păzită toată noaptea pentru a nu veni cineva „să spurce” apa. „Spurcatul” apei în mod simbolic cu tărâţe de grâu sau de porumb, paie, pleavă, cenuşă, constituia proba la care bătrânii satelor îi supuneau pe cei tineri, după cum arată datele culese de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Dolj.
Toată noaptea, lângă fântâni se făcea un foc mare, se fierbea ţuică, se frigeau carnea şi cârnaţii aduşi de fiecare flăcău; acolo unde mai ştia cineva să cânte se auzea câte un caval, fluier sau cimpoi, iar flăcăii încingeau hora în jurul focului şi al fântânii.
Cei surprinşi dormind erau pedepsiţi: li se mânjea faţa cu funingine, li se punea cenuşă sau apă în buzunare, cărbuni aprinşi în mână sau alte pedepse. Uneori, pentru mai multă siguranţă, fântânile erau ferecate. Dacă totuşi fântâna era „spurcată” de vreun bătrân care reuşea să se furişeze, tinerii trebuiau să o cureţe până la „ziuă” pentru ca dimineaţa apa să fie curată; în zorii zilei de 7 ianuarie, adică de Sf. Ioan, tinerii se împărţeau în grupuri, luau apă curată din fântânile păzite peste noapte şi plecau pe uliţele satului cu Iordănitul.
Cu găletuşe pline cu apă luată din fântânile păzite, amestecată cu agheasmă şi un smoc de busuioc, tinerii care au păzit fântânile pornesc pe la casele gospodarilor, în primul rând pe la cei care poartă numele de Ion sau Ioana, cu derivatele lui, apoi din casă în casă, toarnă de trei ori apă în mână la fiecare membru al familiei vizitate pentru a se spăla pe faţă. Cu smocul de busuioc îi stropesc pe toţi urându-le: „Să trăiască Sf. Ion! Să fiţi sănătoşi! S-aveţi un an bogat! La mulţi ani!”. Dacă gazda doreşte, „iordănitorii” stropesc şi animalele şi păsările pentru spor, dar şi pomii pentru rod bogat în anul care tocmai a început.
Pentru aceste urări gospodarii îi răsplătesc pe „iordănitori” cu cozonac, vin, cârnaţi sau bani.
Acum, obiceiul se mai practică dar nu mai are amploarea de altădată, iar la el participă femei şi bărbaţi de toate vârstele.
În comuna Ghindeni, se păstrează obiceiul numit Iordănit. De sfântul Ioan, tineri îmbrăcaţi în costume populare completate cu panglici multicolore, echipaţi cu ciomege frumos împodobite (precum căluşarii la Rusalii), însoţiţi de lăutari (mai nou, dotaţi cu staţie de amplificare instalată pe un autoturism) merg la fiecare familie care are fete de măritat. Aici sunt aşteptaţi cu o pâine coaptă în ţest sau cuptor, un cârnat şi o sticlă cu vin. Se încinge o horă în curtea fetei, în care se prind toţi cei de faţă, iar fata joacă în această horă pâinea pe care este aşezat cârnatul şi sticla cu vin, după care le dăruieşte vătafului cetei de „iordănitori”. La finalul jocului tinerii o invită pe fată, dimpreună cu familia ei, să ia parte la hora satului ce se va desfăşura în centrul comunei. După ce sunt vizitate toate fetele de măritat, „iordănitorii” fac focul pe care vor frige cârnaţii adunaţi, vor fierbe vinul şi, împreună cu pâinea, le vor împărţi tuturor participanţilor la hora satului, horă care se întinde până târziu în noapte.
La Ciupercenii Noi oamenii împdobesc „Bradul” pentru cei care au murit şi s-au numit Ion şi Ioana. În dimineaţa de Sfântul Ioan, bradul este dus la mormântul celui pomenit.
„Mersul cu Urâţii”
Dacă în mai tot judeţul sărbătorile de iarnă se încheie de Sfântul Ioan, în Caraula este „sărbătoare” şi pe 8 ianuarie. În această zi se practică „Mersul cu Urâţii”. Tinerii care au păzit fântânile şi au mers apoi cu Iordănitul se îmbracă în nişte costume speciale iar pe cap îşi pun fel şi fel de măşti, se deghizează în aşa fel încât să nu fie recunoscuţi, se fac „urâţi” şi pleacă din casă în casă, însoţişi de lăutari alungând spiritele rele şi speriindu-i pe cei mici, de fapt încercând să le dea o lecţie de curaj, pentru că cei curajoşi se lasă prinşi de „urâţi”, luaţi în braţe, încercând să ghicească cine se ascunde sub mască şi, într-o veselie generală muzica începe să cânte, se întinde hora în curte, iar gazda îi cinsteşte cu bucate şi vin, bucuroasă că a scăpat de duhurile rele.
