De cele mai multe ori, reţinem marile evenimente ale unei naţiuni ca fiind legate de câteva imense personalităţi, care bineînţeles au avut o contribuţie esenţială la progresul naţiei respective. (în cazul de faţă este vorba chiar de naţiunea română).
Când vorbim despre Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, cei mai mulţi dintre noi, românii, ne gândim doar la personaje uriaşe precum: M.S. Regele Ferdinand I AL ROMÂNIEI, Ion I.C. BRĂTIANU, ŞTEFAN CICIO POP, Vasile Goldiș (cel care a redactat Actul Unirii și l-a citit în ședința Adunării Naționale din actuala Sală a Unirii, în 1 Decembrie 1918), Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voievod, Aurel Lazăr, Iuliu Hossu, Miron Cristea, Gheorghe Pop de Băsești, Iosif Jumanca.
Nu-mi amintesc ca despre Samoilă Mârza, omul datorită căruia avem cele cinci fotografii care ne redau doar în alb şi negru, dar cât de adevărat, evenimentul 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, sau despre Elena Pop, sora lui Iuliu Maniu, cea care a fost reprezentanta femeilor la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia), să se fi scris câteva rânduri în vreun manual de istorie destinat tinerelor generaţii.
Cât despre generaţiile ceva mai vârstnice, politica naţional comunistă a avut grijă să treacă sub tăcere pe mai toţi ctitorii marilor evenimente, poporul şi naţiunea fiind în “viziunea” comuniştilor singurii autori, asta cu excepţia cazurilor când partidul comunist (ori vreo variantă a sa precum PMR) a fost contemporan cu evenimente pe care ulterior le-au confiscat pur şi simplu ( a se vedea actul capital de la 23 august 1944, pe care comuniştii îl considerau ca fiind unul a cărui organizare le-a aparţinut în integralitate).
Desigur, filele oricărui manual de istorie vor fi totdeauna prea puţine pentru a cuprinde toţi eroii făuritori de istorie, dar în conştiinţa noastră trebuie să pătrundă ca făcând parte din Marea Istorie şi personaje care, aparent nu au contat foarte mult, dar în realitate, fără faptele lor, cu siguranţă marile evenimente poate nici n-ar fi existat, sau ar fi fost ceva mai palide.
Propun în râdurile de mai jos, câteva date şi chiar câteva fotografii inedite despre un astfel de personaj care, cel puţin în opinia mea, a avut un rol important în bunul mers al Marii Uniri.
Este vorba despre căpitanul (la acea dată) Victor Dumitru Precup, cel de al cărui nume se leagă Zborul Marii Uniri.
La 23 noiembrie 1918, într-un aparat de zbor tip Farman 40 se aflau locotenentul Vasile Niculescu, chiar la manşă, precum şi căpitanul Victor Dumitru Precup, în grija căruia erau actele oficiale din partea guvernului României, necesare înfăptuirii Unirii.
Misiunea era ca actele pentru convocarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia să ajungă în timp util la Consiliul Naţional Român Central din Transilvania.
Aşa a şi fost; în a doua parte a zilei de 23 noiembrie 1918, plecat din Bacău, ateriza chiar pe Câmpia Libertăţii din Blaj, pe o vreme cumplită, după aproape trei ore de zbor, avionul cu cei doi ofţeri şi documentele Unirii.
Documentele respective fuseseră întocmite şi trimise de la Iaşi (acolo unde se afla refugiat guvernul şi parlamentul României) către Bacău, de unde au fost preluate de Victor Dumitru Precup şi transportate la Blaj, cu avionul, în condiţii cumplite de zbor.
Actele însoţite de o scrisoare a lui Ion C. Brătianu, primul ministru al României, au fost înmânate în deplină siguranţă lui Vasile Suciu, preşedinte al Consiliului Naţional Român din Blaj, care a comunicat că Victor Dumitru Precup şi Vasile Niculescu vor face chiar a doua zi cale întoarsă spre Bacău, cu marea veste a Unirii Transilvaniei cu Regatul, consfinţind adevarata Românie .
Este de menţionat că Victor Dumitru Precup şi Vasile Niculescu s-au oferit voluntar pentru această misiune, dar au şi întrunit exigenţele fireşti unei astfel de încercări.
Iată doar câteva detalii care confirmă dificultatea şi pericolul la care s-au expus cei doi ofiţeri eroi: avionul avea carlinga deschisă, în atmosferă la peste 2500 de metri temperatura era de -35… -40 de grade Celsius, iar pentru a rezista, cei doi temerari şi-au pus pe feţe câteva straturi de parafină, la acea vreme nefiind echipamente care să-i protejeze de intemperii.
Curajul şi priceperea acestora sunt evidente ţinând cont şi de faptul că aparatul nu avea dotări de ghidare la bord, altele decât o simplă busolă şi o hartă militară.
Dacă Vasile Niculescu, după retragerea din armată a trăit până în anul 1981 într-o totală uitare a contemporanilor, dedicându-se poate nu întâmplător meseriei de ceasornicar, Victor Precup a avut o viaţă mult mai tumultuoasă, despre ale cărei meandre vom pomeni într-un articol viitor.
PS
Este corect să menţionez faptul că multe date precum şi fotografiile ce sunt sau vor fi incluse în evocările privindu-l pe Victor Precup, mi-au fost puse la dispoziţie de strănepotul acestuia, inginerul craiovean Victor Horia Nicoară.
Cristian L. Burada
