Constantin OPRICĂ, născut la 07 mai 1950 în Craiova, ca fiul lui Ion Oprică şi al Antoniei.
Liceul Nicolae Bălcescu, Craiova; studii în telecomunicaţii, Bucureşti.
A lucrat pe şantierele de telecomunicaţii din ţară şi la Staţia Tv-UUS – Cerbu, din Masivul Parâng.
După 1989 a fost redactor la cotidianul Independentul – Craiova.
A obținut 15 premii naţionale la diferite festivaluri de literatură, dintre care mai importante sunt cele ale revistelor Ramuri, Convorbiri literare, Astra.
Debut publicistic în ziarul Înainte (Cuvântul libertăţii de azi) – 1970
Debut editorial cu secţiunea Amiaza Rostirii în volumul Zboruri lirice – 1988.
Colaborări: Gazeta de sud, Cuvântul libertăţii, Gorjeanul, Scânteia tineretului, la Radio Oltenia Craiova şi Radio România Actualităţi.
A publicat versuri şi grupaje de versuri în revistele Ramuri, Tribuna, Astra, Luceafarul, Portal-Măiastra, Columna, Convorbiri literare, Flacăra, Mozaicul, Poezia.
Despre poezia lui Constantin Oprică au scris: Dan Lupescu, Florea Miu, Patrel Berceanu, Ionel Ciupureanu, Marin Sorescu, Constantin Dumitrache, Ion Zubaşcu, George Popescu.
Lucrări publicate: -Amiaza Rostirii, versuri, Editura Scrisul Românesc, 1988;
-Făt-Frumos, Fiul Vremilor, basm cult, Editura Spirit Românesc, 1995;
-Surâsul Durerii, versuri, Editura Anteu, 1998;
-Rege peste golul materiei, versuri, Editura Spirit Românesc, 2000;
-Călătorii în Realitatea Interioară, versuri, Editura Spirit Românesc, 2002;
–Exil în sine, versuri, Editura MJM, 2017.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Craiova, din anul 2004.
Mugur DUMITRIU
În peisajul pestriț al poeziei românești actuale, avem deseori plăcerea să întâlnim poeți a căror scriitură transcende timpurile și tiparele, și care redevine modernă prin sinceritate și generozitate. Poeți mai mult sau mai puțin cunoscuți (asta petrecându-se, poate, și din dorința acestora dar și din alte motive), așadar, astfel de poeți reușesc să ne transmită stări și sentimente minunate, atât prin profunzime cât și printr-o tehnică aproape perfectă. Este și cazul poetului Mugur Dumitriu, născut în Zimnicea, dar stabilit în București. Scrie poezie de dragoste, din suflet, pentru suflet. Fie că ne introduce în atmosfera idilica a parcurilor în care își fac veacul îndrăgostiții de azi și de odinioară, fie că ni se confesează din camera poetului singuratic care își „cântă” în acorduri minore iubirea, Mugur Dumitriu scrie o poezie curată, cu o prozodie perfectă și cu efecte purificatoare. Poet al zilelor de joi și al orașului purtător de tristeți profund umane, Mugur Dumitriu are răbdarea și generozitatea de a ne aduce aminte că iubirea, fie ea împărtășită sau demult pierdută, este cea care ne unește pe toți, și prin intermediul căreia devenim mai buni.
„în orașul ăsta-n care/ toamna toată e o joi/ eu îți plimb de mână umbra/ înainte și-napoi”
A început să scrie încă de la vârsta de 14 ani, inițial acrostihuri pentru prieteni și colegi, și a continuat să scrie poezie, sau, așa cum el însuși mărturisește, „scriu câte ceva să doară mai puțin”. E un personaj carismatic și sincer, care nu își dorește să iasă în față cu orice preț, ba chiar se ascunde sub vălul generos al versului, care însă îl denudează și îl expune din plin, spre bucuria iubitorilor de poezie, care îi sorb poezia ca pe o licoare binefăcătoare, cu bucuria gustului divin dar și cu teama că aceasta se poate termina.
Mugur Dumitriu a publicat deja două volume de succes, dovadă a numărului mare al celor care îl urmăresc pe facebook, și anume volumele „Postume”, în 2014, și „N-ai tu”, în 2017.
Întrebat fiind, ce înseamnă poezia pentru el, a răspuns: ” Poezia, pentru mine, este manifestarea eului ce-mi sunt. Restul e doar ce îmi impune cetățenia să fiu. Dacă aș trăi în Rusia, de exemplu, probabil aș scrie proză sau teatru. Sunt ceea ce scriu pentru că scriu ceea ce sunt”.
