Paul Aretzu este unul dintre cei mai expresivi şi plini de substanţă poeţi din literatura română a ultimelor decenii.
(Tudorel Urian, Divinitatea de fiecare zi, Acolada, nr. 5 (102), mai 2016)
Paul Aretzu (pseudonimul lui Paul Areţu), poet, critic şi eseist, s-a născut la 29 mai 1949, în oraşul Caracal, judeţul Romanaţi, ca fiu al lui Ștefan, funcţionar în administraţia publică, și al Floricăi Arețu (născută Ionescu), casnică. A urmat cursurile Liceului „Ioniţă Asan” (1963-1967), din oraşul natal şi a absolvit Facultatea de filologie a Universităţii din Craiova, secţia română-franceză (1973). A fost profesor de limba și literatura română-limba franceză la Școala generală din comuna Osica de Sus (1973-1986), la Școlile nr. 4 și 5 din Caracal (1986-1990), la Colegiul Național „Ioniță Asan” din Caracal (1990-2014).
Primele poeme i-au fost publicate în revista Liceului „Ioniță Asan”, din Caracal, Facla, apărute apoi într-o antologie școlară, Vârsta visurilor (1968). În 1971, a debutat în revista „Ramuri”, condusă de Al. Piru. Debutul editorial are loc în 1988, în volumul colectiv Zboruri lirice (apărut la Editura Scrisul Românesc), cu grupajul Insomnia cuvintelor. În 1966, publică, la Editura Eminescu, volumul Carapacea cu sunete, prilej cu care, la propunerea editorului Mircea Ciobanu, își grafiază numele Aretzu.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din anul 2000). A fost redactor-şef al revistei „Ramuri” (2010-2013). Este redactor-şef al revistei de mică circulaţie „Vitralii romanaţene” (din 2008) şi face parte din colegiul de redacţie al altor reviste (Vorba noastră, Oltart).
Cărţi de poezie: Carapacea cu sunete, 1996; Orbi în Paradis, 1999; Diapazonul de sânge, 2000; Cartea Psalmilor (semne de iubire), 2003, cu o prezentare de Marian Drăghici, Urma lui Uriel, 2006, cu o postfaţă de Eugen Negrici, Cartea cu anluminură, 2010, Psalmi cu anluminură, 2011, ştergerea completă a feţei, 2011, Eva Maria şi condeierul Paul, în colaborare cu Eva Maria Ilsia Musuret (nepoata scriitorului), 2014, Muntele Viu, 2016, cu o prefaţă de Gheorghe Grigurcu.
Cărţi de critică: Viziuni critice, 2005, Scara din bibliotecă, 2007, Jurnal de lecturi, 2009, Măgăriţa lui Balaam, 2013.
A apărut în antologii de poezie şi de critică literară, a scris prefeţe, postfeţe. Rubrici la revistele: Ramuri, Calende, Euphorion, Cafeneaua literară, Luceafărul, Contemporanul, Viaţa Românească, Acolada, Confesiuni, Argeş, Lumina literară şi artistică. Colaborări la Vatra, Apostrof, Tomis, Poesis, Convorbiri literare, România literară, Ziua literară, Columna, Poezia, Mozaic, Scrisul Românesc, Steaua, Hyperion etc.
Premii literare: Marele premiu „Virgil Mazilescu”, Corabia (2003), Premiul Filialei Craiova a USR (2004), Premiul Festivalului „Nichita Stănescu”, Sighet (2004), Premiul Festivalului Naţional de poezie „George Coşbuc” (2004), Premiul Festivalului Naţional de literatură „Sensul iubirii”, Drobeta Turnu Severin (2004), Premiul pentru poezie al revistei „Ramuri” (2005), Premiul Atelierului Naţional de poezie „Serile de la Brădiceni” (2005), Premiul special pentru poezie al Bibliotecii judeţene „I.G. Bibicescu”, Mehedinţi (2006), Premiul pentru poezie al revistei „Convorbiri literare” (2006), Premiul de Excelenţă al Filialei Craiova a USR (2007), Premiul pentru poezie al revistei „Acolada”, Satu-Mare (2009), Premiul „Daniil Sandu Tudor”, Mânăstirea Neamţ (2009), Premiul „Şerban Cioculescu” al Editurii şi Revistei „Scrisul Românesc”, Craiova (2011), Premiul pentru poezie al Revistei „Cafeneaua literară”, Piteşti (2012), Diplomă de Excelenţă, pentru cartea de eseu a anului 2013, „Măgăriţa lui Balaam”, decernat de Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Cancicov”, la Festivalul-Concurs Internaţional de Creaţie Literară, „Avangarda XXII”, Ediţia a XIII-a (2014), Premiul „Mihai Eminescu, Drobeta Turnu-Severin (2016).
A primit Medalia „Centenarul U.S.R.” (2008), Meritul cultural în grad de cavaler (2008). Este cetăţean de onoare al municipiului Caracal.
Poeme ale sale au fost traduse în engleză, franceză, sârbă, maghiară, turcă.
Referinţe critice (selecţie) :
,,…O astfel de poezie care se apropie de rugăciune e cea pe care ne-o oferă Paul Aretzu. D-sa nu raţionează, nu explică, ci încearcă a sensibiliza motivele sacre printr-un imaginar pios. Propune noi variante ale acestora, delicate, uşor tremurătoare precum imaginile răsfrînte în apă.[…] Paul Aretzu e fără îndoială cel mai expresiv poet religios pe care-l avem azi.” (Gheorghe Grigurcu, Poezie religioasă, România literară, nr 14, 2011). ,,…Criticilor nu le va fi greu să identifice în versurile lui Paul Aretzu semnele profesionismului. Poetul ştie rostul, în poezie, al alternanţei acumulare-descărcare, stăpâneşte succesiunea gradelor de intensitate şi tehnicile potenţării şi izbuteşte să-şi menţină reprezentările fastuoase în cadrul unei sintaxe simple, apte să confere poemelor o neliniştitoare transparenţă formală.”
(Eugen Negrici, Triumful emoţiei lirice, SLAST, nr. 3, 1987)
Paul Aretzu face parte din stirpea rară a poeţilor care nu-şi lasă mâna să alerge pe hârtie, în neştirea ei şi nesupravegheată. Poetul îşi struneşte emoţiile. Pe dedesubtul demersului său, însă, se aude vuietul unui fel de a fi patetic, gata în orice clipă să izbucnească la vedere. Puterea poeziei sale stă chiar în această mereu neliniştitoare contradicţie.
(Mircea Ciobanu, xxx, Literatorul, nr. 6 (23), 14 febr. 1992)
[…] Poetul ni se pare îndatorat unei spuse a fondatorilor Bisericii: Omne datum optimum et omne donum perfectum desursum est, descendes a Patre luminum (Orice natură foarte bună şi orice har desăvârşit este de sus, coborând de la Tatăl luminilor). Iar Sfântul Pavel a adăugat: „Tot ceea ce este revelat e lumină” (Efeseni 5:13). Ca să vezi această lumină, sub formă de anluminură sau de gând, se cuvine să te înscrii într-un canon, să înţelegi că drumul „tot către Canaan” trece prin ordalia uitării vinovatului ego, în favoarea slăvirii unui alt cer: „în coşare/ Maica orantă născu icoană a lui Dumnezeu./ cer arătat peste biserică./ la ea închinămu-ne în de-a pururi extaz”. O carte filtrată prin Dionisie Pseudo-Areopagitul şi prin Plotin, de recitit oricând pentru prea alergatele noastre suflete postmoderne. (Gabriel Coşoveanu, Cartea cu anluminură, România literară, nr. 47, 2010)
