Umorist sentimental (zice C-tin Ciopraga), George Topârceanu, în “Rapsodii de toamnă”, prezintă, alegoric, viaţa socială a vremii lui prin subtile personificări dar, pune atitudinile oamenilor pe seama florei şi faunei (de-aici o veni expresia ,,fauna politică”?), pentru a nu atenta cumva la sensibilitatea socială şi să i se închidă uşile în nas, iar sub masca ironiei încearcă să nu devină ridicol într-o lume dominată de interese meschine şi de avariţie. Alegoria, ca procedeu poetic utilizat de George Topârceanu, reia parcă procedeul utilizat de poetul popular în “Mioriţa”, care ne caracterizează destinul, ca popor, din a cărui matrice nu ieşim sau, mai tîrziu, ca Ioan Budai Deleanu în Ţiganiada.
Editorialul acesta, care se vrea un eseu (politic), îl scriu cu elementele acestui volatil univers mărunt (insipidul mediu politic românesc pe persoane fizice ori SRL-uri) care îşi exagerează importanţa în vagul raport cu omul (adică poporul român) şi cu lumea mare. Politicienii noştri de toată ziua şi de toate culorile, deveniţi conducători, la putere ori nu, nu mai privesc situaţia reală (a ţării) cu luciditate şi, astfel, preocupările lor devin total ridicole, iar situaţia (şi a lor, şi a noastră) devine tot mai tragică, fiindcă astfel, gândind pe persoană fizică, nu pot influenţa cu nimic persistenţa răului care ne macină istoric, sărăcia lucie. Destin tragic (“Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe/Iarna mizerabilă…”).
Ieşirile, intempestiv-bramburistice, tupeistice, fără teamă de ridicol, ale iubiţilor (cred ei) şi bravi (sunt convinşi) conducători, la multe şi diverse media, ori pe faceebook, mi-au amintit, prin aiureala propagandistică şi nesiguranţa lor, de primul plan cincinal (acum avem programe de guvernare) al Tovarăşului (Ceauşescu – pe atunci, general) care a stimulat imaginaţia specialiştilor în economie, dar şi a artiştilor, astfel că poetul Dan Deşliu, deputat de Argeş în Marea Adunare Naţională din 1952, adică în noul ţării Parlament, ales odată cu Nicolae Ceauşescu, a scris un “Cântec pentru tovarăşul plan”: “Hai noroc! Să trăieşti, măi tovarăşe Plan!/Iată-ne alături, proaspeţi ca zorii,/Colea în culme şi-n prag de victorii/Tu, făclierul noului an,/Noi, vestitorii noii istorii,/(…)/Prin haite de lupi ticăloase/Te-am scos la liman de soare…”
Asemănările cu cele văzute mai mereu în noua eră, legat de bugete în fiecare an nou, sunt pură întâmplare, pentru că, pe vremea aia, bugetul era Cincinalul.
Dar, să vezi dandana, tot pe vremea aia, de câte ori lua cuvântul în faţa colegilor de partid, Ceauşescu discuta pe tema agriculturii, cerea credite de la stat pentru noile gospodării agricole, acuza birocratizarea excesivă (erau şi atunci departamente cu câte şase miniştri adjuncţi – acum sunt directori sau secretari de stat) a aparatului de stat şi cerea un control total asupra economiei, precum şi “ridicarea nivelului de trai şi al culturii maselor, dezvoltarea forţelor producătoare”. “(…) au fost luate hotărâri şi pentru lapte şi carne pentru Bucureşti, dar tot fără lapte şi carne am rămas şi nu ştim cine răspunde pentru treaba respectivă, din păcate aceasta este situaţia peste tot”, declara Ceauşescu. Iar Dej (ştiţi cine era) nu suporta să fie indus în eroare cu cifre şi planuri false, “să înghită găluşti”. Noi asta facem acum, înghiţim găluşti, căci mistificările de azi, “realizările” fade expuse de premieri şi miniştrii lor, mai mulţi decât în orice ţară din lume, sunt greu de înghiţit, sunt “stahanoviste” de-a binelea şi, pur şi simplu, nu ne privesc pe noi (pe ei, da), românii fiind expresia neputinţei puterilor care nu ştiu ce să mai facă şi dau drumu, crezând că oamenii nu înţeleg, caruselului taxe/accize – preţuri, etc. Ceea ce ar trebui să fie o activitate (a guvernelor) în scopul “ridicării nivelului de trai şi de cultură, dezvoltarea forţelor producătoare” se transformă într-o joacă de copii.
E prea mult şi a venit vremea ca puterea să se hotărască dacă este la putere sau nu?
***
Iulian Dumitrescu: Când un guvern încheie un acord cu FMI, asta înseamnă că acceptă să împartă conducerea ţării cu Fondul.
M M : Premierii devin foarte rapid premierii taxelor şi impozitelor asupra celor care muncesc cinstit şi asupra firmelor oneste care îşi plătesc obligaţiile către stat. De vreme ce s-a dovedit că ANAF-ul este total nefuncţional şi nu e în stare să colecteze nici măcar sumele furate, prim-ministrul se transformă în protectorul evazioniştilor care înşală chiar statul pe care au pretenţia că-l conduc.
Viviane Reding: În cazul României, intervenţia Comisiei va ajuta la restabilirea autorităţii Statului şi va pune capăt conflictelor constituţionale.
