Născut la Craiova, cu origini din Brădicenii Gorjului, este redactor la Radio Oltenia, de pe vremea directoratului lui Sebastian Domozină, cu care scoteam Jurnalul de Jiu. A publicat literatură SF în antologii de profil înainte de 1989 (era, pe vremea aia, la Craiova, o pleiadă de SF-işti, apreciaţi enorm de Alexandru Mironov – îmi amintesc acum de Radu Honga, Dumnezeu să-l odihnească, de Doru Stănescu…), precum şi în revistele universitare din Iaşi şi Cluj, iar după 1989 a publicat în revistele de gen, în continuare. În 1988 a debutat cu poezie (non SF) în volumul colectiv „Zboruri lirice”; a publicat volumele de poezii „Jumătate Vidros” la Editura MJM Craiova (1999); „Cânturile catârului” (2010) și „Clinica de psihiatrie” (2012) la Editura Ramuri, apoi cărți de proză: „Crucea Sudului ” – culegere de povestiri (București, 1991); „Insula Pescăruşilor” (2011) – roman SF, Editura Eagle, reeditat în 2018 de Editura Pavcon; „A doua Lună a pământului”, Editura Pavcon, București; „Învățătorul” (povestiri), Editura Pavcon, 2018; „Artefactul” (povestiri), Editura Pavcon, 2018 și romanul „Târgu Jiu 59” Editura Pavcon, 2018.
Deşi recunoscut ca SF-ist de top, printre premiile primite pentru creaţiile sale găsim premiul pentru debut în poezie la Festivalul „Sensul Iubirii” (2000); Premiul special pentru poezie la Festivalul „Serile la Brădiceni” (2011), dar şi Premiul Naţional Ion Hobana al SRSFF şi Asociației Scriitorilor Bucureşti pentru cel mai bun roman SF (2012).
Dacă ar fi să mă iau după aforismul lui, „Nimic nu umileşte mai mult sufletele învingătorilor ca iertarea pe care le-o acordă învinşii”, ar trebui să înţeleg că Mircea Liviu Goga trăieşte o cumpănă scriitoricească, neputând, deocamdată să-şi clarifice opţiunea: SF-ist ori Poet, deşi, după mine, SF-ul e o latură prozaică a poeziei, care e o latură banală a talentului, care e un dar de la Dumnezeu şi, iată, ajungem, pe spirala creaţiei, din nou la SF. Creaţia lui stă, așadar, sub semnul unei dileme eterne, din care creatorul, posesor al unor aripi interioare, ale talentului, cum ziceam, „zboară ca un suflet al marilor călători întru imaginaţie”, cum plastic spune Constantin Oprică, într-o cronică la „Cânturile catârului”.
„Insula pescăruşilor” este un roman de speculaţie pe teme ştiinţifice, de aventuri trăite într-un spaţiu multidimensional. Extinse, cu alte cuvinte, în universuri paralele sau în holograme de univers; conceptele depind de ce teorie îmbrăţişăm dintre multele pe care autorul le utilizează pentru a ţese canavaua unei poveşti complicate, cu momente foarte bune, dar şi cu altele mai puţin reuşite, însă pusă în scenă cu talent indiscutabil. (…) Dacă e să ne mai referim, măcar fugitiv, la cititorul clasic de literatură „mare”, unul dintre pretextele culturale ale cărţii – extrem de ambiţioase, de altfel – îl constituie personajele lui Paşadia, Pantazi şi Pirgu din „Craii de Curtea-Veche”, de Mateiu I. Caragiale. Motiv de strâmbături din nas, fără îndoială, dar cred că astfel de alegeri ţin de un joc intelectual superior, până la urmă, al unui autor care pariază pe multe mize în romanul său. (Radu Voinescu – cronică la „Insula pescărușilor”)
„Insula pescărușilor” e un roman singular, în contextul literaturii SF românești actuale, așa cum „Trei dinți din față” a fost un roman singular, în contextul mainstream-ului comunist. Foarte puțini îl vor înțelege, deoarece cultura filozofică a generațiilor mai noi e scăzută și dublată de lipsa experienței de viață. (Victor Martin – cronică la „Insula pescărușilor”)
,,Încă un brădicenean, autentic şi de vatră, cum vine vorba, descins din Transilvania lui Octavian Goga dincoace, în Subcarpaţii Gorjului, scoate pe piaţa cărţii o carte de poezii intitulată, agonial: „Hanul Catârului Zburător sau cânturile Catârului”. Este semnată de un poet adevărat, MIRCEA LIVIU GOGA. Personajul, pe care îl ştiu de o viaţă, e un tip picaresc şi donquijotesc, cu un temperament „fierbinte”, cu, bănuiesc, ascendent mai degrabă în grecolatinitatea sudică decât în nordul septentrional (ciudată, sefistă determinare de ascendenţă: cândva, eu, M L Goga şi Sebastian Domozină, prin SC Septentrion, scoteam Jurnalul de Jiu). M. L. Goga stăpâneşte tehnicile post şi transmoderne ale imaginarului plastic. (Ion Popescu Brădiceni – cronică la „Cânturile catârului”)
„Întregul volum e, de fapt, un singur poem, în care fiecare poezie reprezintă un fel de capitol, iar povestea este urmată pas cu pas: Catârul, stăpânul unui han de la marginea drumului, îşi îndeamnă musafirii poposiţi aici (cititorii, desigur) să guste din bucatele şi vinul aşezate pe mese şi împachetate în poveşti. Este un han „care cântă-n strună tuturor”, dar nu în sensul că voinţa mesenilor ar conta, ci în sensul că va exista, în mod sigur, o poveste pentru fiecare şi nimeni nu va fi uitat. Catârul a pregătit aici „vorbe purecate” şi a turnat otravă pentru somn. El a umblat o vreme prin lume şi acum povesteşte, cu o cuceritoare dăruire, ce-a văzut. Ultimul poem explică şi modul în care catârul şi-a cucerit aripile interioare, cele pe care zboară sufletele marilor călători întru imaginaţie.” (Constantin Oprică – cronică la Cânturile catârului”).
Cum spuneam, destinul scriitoricesc al lui Mircea Liviu Goga e al unui condamnat întru lămurirea unei dileme existenţiale (a fi sau a nu fi), aripile creaţiei sunt aripile poeziei ori ale prozei imaginare (SF-ul), în măsura în care Dumnezeu (Creatorul de dileme) ne-a mai lăsat şi sufletul, cu care, de multe ori gândim. Vom reveni curând.
