În editorialul anterior (nu cel despre cultura de ieri) (mă) întrebam de ce vorbesc (într-una) preşedinţii (de ţară, de camere parlamentare, de partide, de justiţie, de asociaţii civice ori de locatari) şi nu găseam decât un răspuns: asta prevede Constituţia, în clara dorinţă a ei de a păstra un echilibru între puteri, în ceea ce-i priveşte. Problema e că, ajunşi preşedinţi, n-ar fi gaură-n cerul patriei dacă doar vorbesc (de multe ori prostii şi, de multe ori pe lângă Constituţie) dar, mai şi „făptuiesc”, ce cu gândul nu gândeşti, de parcă ar scrie undeva că, odată ajunşi în capul trebii, ei trebuie să treacă „treburile de dinlăuntru şi din afară ale Țării” – vorba cronicarilor) pe cont propriu, „pe persoană fizică ori srl” cum, în cunoştiinţă de cauză şi destul de plastic, zice V. V. Ponta, cel trecut prin multe, şi nu zice V. V. Dăncilă (nu găsesc acum, când scriu, ciudăţenia coincidenţei de VV-uri).
Când Dumnezeu L-a făcut pe OM, după chipul şi asemănarea SA, a uitat să verifice, prin sondaj, măcar, dacă acesta nu-I pătează imaginea de Creator. Iar când Darwin ne-a demonstrat „evoluţionismul”, am înţeles că Omul, ajuns pe planeta Pământ dintr-o „sursă” sau alta, va fi OM, dar, nu ne-au vorbit, nici Dumnezeu, nici Darwin, de „omul politic”, şi nici de evoluţia sa în Istorie, aşa că, mai degrabă caut explicaţii în zona Extra. Dar, dacă actualii politicieni, doritori de politică în nume şi interes propriu, cum ziceam (nu numai eu), sunt „depăşiţi de fază”, n-o să încetez să mă întreb de ce tac foştii Preşedinţi, şi nu numai, pentru că, nu scrie, nici în Constituţie, nici în Biblie, că, după încetarea mandatelor, îţi este interzis să mai participi ori să te mai pronunţi în problemele Ţării. Eu cred că, cel puţin moral, e o obligaţie. De ce tac, totuşi?
În Istoria poporului român am avut conducători pe care i-au dorit „elitele”, în numele Poporului. Dar, Poporul, spune Istoria, e creaţia Conducătorilor care, cel puţin la acele „prime începuturi”, au ieşit în faţă din nişte „populaţii” (adică mulţimi). Nu ştiu cum a fost pe vremea lui Burebista ori pe vremea lui Decebalus (per Scorilo), deşi am scris ceva în cartea Raită prin Istorie şi în cartea Biblice, Dacice, dar, măcar până pe la 1848, toţi Conducătorii, fie ei regi, voievozi, domni, preşedinţi… , aveau, în calitatea aceasta, de Conducători, ideea că ,,Patria e Poporul, nu tagma jefuitorilor” – Tudor Vladimirescu. Dar, precum femeia este ceea ce face bărbatul din ea, şi Poporul e ceea ce fac Conducătorii din el. Numai că, în decursul Istoriei, se vede clar o degenerare a ideii (şi a manifestării acesteia) de Conducător pentru naţie înspre sine. Poporului nu-i dăm ceva decât atunci când (ne) e necesar, importanţi suntem noi, aleşii, NOI.
Ce să vorbeşti şi ce să taci când vezi de la o poştă că ADN-ul nostru vine din Istorie şi ne pedepseşte groaznic, tragic şi permanent pentru prezent şi viitor. Şi ce să faci când ştii că nu mai ai ce face că nu te poţi pune cu „natura”, că niciodată n-o să fii „în rândul lumii” că nu te lasă ADN-ul. Mai vorbim săptamâna viitoare pe această temă.
***
Petre Ţuţea: Românilor, nu vă mai alegeţi conducători care nu-şi iubesc ţara!
Victor Martin: Suntem un popor de conducători pe care, neputând să le facă altceva, oamenii îi iubesc.
