Duminică, 19 august, ora 16.21. ,,Bună ziua! Vă cer scuze că îndrăznesc să vă cer, să vă rog, ce-aţi dori să scriu despre dv în cotidianul Jurnalul Olteniei, din Craiova, în pagina zilnică de cultură care mi-a fost alocată? Dacă dorinţa mea nu e binevenită, vă cer scuze”.
Mărturisesc, acum, că niciodată, în viaţa mea de jurnalist şi de apropiat al multor oameni de cultură, nu m-am purtat atât de nătâng şi de neinspirat ca acum. ,,Păi scrieți despre cărțile mele, despre versuri. Asta fac de mult, scriu!!!”, îmi răspunde, scurt, sec, dar blând, seniorial, Emil Brumaru, ultimul mare romantic de azi al poeziei româneşti, pe care-am avut îndrăzneala să-l deranjez.
Emil Brumaru, născut în 25 decembrie 1938, în Bahmuţea, Basarabia, este, n-o spun numai eu, un mare poet român contemporan, un non-conformist genial. Şi, iaca, scriu. Fiul lui Grigore Brumaru, funcționar CFR, și al Elisabetei, învățătoare, urmează Liceul Național (absolvit în 1955), Facultatea de Medicină din Iași (1963). Devine medic la Dolhasca (1963-1975), iar din 1975, la vârsta de 35 de ani, renunță la medicină pentru a se dedica exclusiv scrisului, non-conformism social sinucigaş, în plină ,,epocă de aur”. Debut cu poezii în revista Luceafărul, debut editorial cu două volume, ambele publicate în 1970, Versuri și Detectivul Arthur. Poemele sale au fost incluse în antologii din România, Germania, Franța, Anglia. Scrierile lui Emil Brumaru nu-mi vor încăpea în pagină decât dacă le folosesc titlurile ca versuri ale unei poezii geniale, ale unei capodopere: Versuri, Detectivul Arthur, Julien Ospitalierul, Cântece naive, Adio, Robinson Crusoe, Dulapul îndrăgostit, Ruina unui samovoar, Dintr-o scorbură de morcov, Poeme alese, Opera poetică (2 vol., 2003, 3 vol., 2006), Fluturii din pandișpan, Poezii (carte la borcan), Cerșetorul de cafea, Submarinul erotic, Infernala comedie, Dumnezeu se uită la noi cu binoclul, O brumă de paiete și confetti, volum de colecție semnat împreună cu Șerban Foarță, Cântece de adolescent, Povestea boiernașului de țară și a fecioarei, Ne logodim cu un inel din iarbă, Opere I. Julien Ospitalierul, Opere II. Submarinul erotic, Basmul Prințesei Repede-Repede. O poveste pentru adulți, 2009 (colaborare cu Veronica D. Niculescu, ilustrații de Mircia Dumitrescu), Rezervația de îngeri, Infernala comedie (ediția a doua, revăzută și adăugită), Amintiri din rai, Cer scuze că am scos din pagină editurile care au adus pe lume bijuteriile citate. E prezent în antologii şi volume colective, primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut, 1970, Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” (2001), pentru Opera Omnia, Premiul de Excelență la ediția a XXVI-a a Festivalului „George Bacovia”, 2005, pentru întreaga activitate scriitoricească. Referințe critice în Dicționarul scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, A-C, București, Editura Fundației Culturale Române, 1995, Dicționarul general al literaturii române, coordonator general Eugen Simion, A-B, București, Editura Univers Enciclopedic, 2004.
Undeva, Emil Brumaru zice: ,,Poezia e singurul mod al meu de a fi frumos, de a însemna ceva pentru o femeie. Laud femeia, mă port frumos, doar, doar o voi atrage în plasa mea de păianjen. Starea de poezie e o stare de dragoste luminoasă”. Dar cel mai bine ,,l-a ghicit” Nichita Stănescu: ,,Bătrâne, sinceritatea e criminală”. Căci poezia Lui Emil Brumaru se ,,construieşte”, se înalţă pe două ,,sentimente”: femeia şi sinceritatea, două esenţe distilate ale trăirii/ vieţuirii lascive şi boeme, într-o mitologie poetică proprie, dar vremelnică. „medicina mi-a configurat un tipar de deplină libertate faţă de secretele savuroase ale trupului, tipar pe care am căutat să-l umplu, mişunard, încetul cu încetul, cu îndrăznelile limbajului”, zice, undeva, poetul, făcându-ne să întelegem specificul poeziei sale, care e un complex de imaginar poetic. „«Dragă Şerban, / Cu poezia o duc nasol. Îmi ies numai sonete pornolirice», îi scrie Emil Brumaru poetului Şerban Foarţă, prin 1979, când imaginarul specific poeziei lui cuprindea ,,diafanul, corporalitatea, totemismul şi alomorfismul”, ca semne tutelare ale unui univers originar, paradisiac, în care se impune semnul poetic înger ca element exponenţial al unei lumi în care metafora trăieşte în sine: „Un înger s-a trezit într-o amiază. / Era prea grea lumina şi-l izbea. /(…)/ El şi-a-ncălţat uşoarele botine, / Şi-a luat din vis bastonul de parfum, / Şi-a pus pe aripi tristeţurile fine / Şi mâinile şi-a-nmănuşat în fum”. În planul textului citat se constituie alte valori imagistice, dependente de semnul tutelar înger (lumină – vis – somn), dar fiinţa îngerului, care este lipsită de corporalitate (oglinda-l aurea nedumerită), căpătă reprezentare antropomorfică. Iată reîntoarcerea la starea de armonie edenică: „Să ne iubim în pălării de fetru, / În solniţe cu fluturi moi, sub masă / Pe pătrunjei şi ţelini ca finetul, / Lângă oglinzi cu căptuşeala groasă. // Iar seara, durdulii şi-n pielea goală, / Scăpaţi de haine ca de o tortură, / Să facem baie într-o portocală / Coaptă de-amor, cu vorbe dulci în gură”, ori imaginarul iubirii naïve, lirismul desuet al cântecului ţigănesc („Lua-te-aş la mine-acasă / Să te sui zveltă pe masă, / Nu culcată ci-n picioare / Ca să nu se verse gazul”). Poetul e însă serios, iar tonalitatea lirică e de sorginte livresc-medievală. Domniţa cea supusă, dar frivolă a părăsit lumea mirifică şi sacră a iubirii, iar el, trubadurui, zice: „Deasupra nesimţirii vom flecări-ntr-un colţ, vom pipăi popoul fecioarelor cu moţ, vom scărpina burlane, vom bate cu ciuperci în buci de domnişoare, vom prinde fluturi berci, vom lua cu linguriţa caimacul de pe zei (…)” (Comedia dell’arte I), ajungând la absurdităţi ale vieţii cu deznodământ amar: „Şi azi aşa şi mâine-aşa / Până ce-o slujnică fecioară / Rămase din mâncare grea / Şi se-aruncă în scoc la moară. // Iar castelanul nostru-amar / Visă de-atunci întreaga-i viaţă / Şopârle cu sâni albi şi mari / Strângând copile dulci în braţă…”, erotismului exotic: „În insulele Caroline / Britanice e-atât de bine. / Bretelele la pantaloni / Sunt din halva şi bulion / Şi nasturii de la prohab / S-au abolit iar orice damă / Îşi prinde-n modul cel mai grav / Oh, chica coapselor c-o clamă / Şi-ncepe către-amurg să geamă / Stând leneşă sub baobab!!” (Hambarul lui Moll Flanders). Câte cărţi, atâtea sentimente, atâtea stări ale poetului deplin, sentimental şi sincer, într-un veac barbar. Cele scrise azi sunt doar o schiţă de portret pentru J.O., al unui autor complex şi uriaş al zilelor noastre, de care mă mir şi acum că am avut curajul să m-apropii altfel decât ca un cititor uimit de forţa lirismului său.
