Nu ştiu, în momentul ăsta, de ce mi se pare că, despre somn şi vise, ca normalităţi umane, am mai scris, plecând de la zicerea lui Goya: ,,somnul raţiunii naşte monştri”. Reiau subiectul, şi ca o continuare a editorialelor precedente, în care abordam noţiuni specific umane: conştiinţă, cunoaştere, condiţia umană…, care contează enorm în orice societate, darminte în societatea noastră care şi-a pierdut total echilibrul (politic, social, economic, cultural…) dar, şi determinat de unele ,,ieşiri la nivel înalt” în care văd că se reiau/revăd dar, se şi omit, subiectele propuse de mine. Nu mai ştiu, acum, cine a scris cartea ,,Despre somn şi vise”, pe care, mi-amintesc, am citit-o demult, pe vremea lui Ceauşescu, în camera mea din casa părinţilor mei, în Măcesul de sus, atunci când nu prea era voie să citeşti aşa ceva. M-au mai făcut să abordez subiectul, somn şi vise, şi unele vorbe zise de actorul Mitică Popescu în legătură cu Periprava: ,,Foamea era îngrozitoare… cel mai bine mâncam în vis.” Teribilă exprimare a unui adevăr valabil, în România, de-o istorie întreagă, de care nu ne dăm seama. În fiecare zi, cineva, din poporul român, spune poporului român câte un adevăr teribil, dar nu dă Domnul să ne înţelepţim, adică să recunoaştem. Da, în România foarte mulţi români se satură (de mâncare) doar în vis, da, nu e deloc bine…
,,La ţară”, adică în mediul rural, trăieşte mai mult de jumătate din populaţia României. Aici, ,,la ţară”, avem, de o parte, locuitori ai satelor (primari, consilieri, alţi funcţionari bugetari şi micii ,,capitalişti rurali” – buticarii, cârciumarii) care-o duc bine…. apoi, avem, de cealaltă parte, ce-a mai rămas din clasa muncitoare plecată de la ţară la oraş pe vremuri, şi întoarsă, acum, în aste vremuri, să supravieţuiască şi ce a mai rămas din ,,ţărănimea muncitoare”, care abia de se mai ţine pe pământ de lipsuri şi bătrâneţe.
Ar mai fi amintirile celor rămaşi la oraş despre casele rămase pustii în toate satele mergând spre pustiire într-o linişte dureroasă. S-au schimbat legile firii, singura raţiune de a fi e ,,cine poate oase (ciolanul) roade, cine nu… moare de foame”. E incredibil că o jumătate de ţară rabdă de foame, moare de foame, ascunzând asta din mândria umană de a nu-l şti cineva că suferă, că n-are, cum i-a scăpat unui vecin, nici în ce să-ntingă… Dacă i-aţi fi văzut ochii v-aţi fi cutremurat, există oameni care mor de foame, mor cu zile. Ce e în sufletul lor, obosit de suferinţă? Numai somn şi vise.
Dar cine mai are timp de suflete? Fugim tot timpul de ceva sau de cineva ca să ajungem, niciunde, nicăieri. Bisericile se înmulţesc şi credincioşii se împuţinează, nu mai avem timp pentru credinţa care ne-ar putea salva. Ne închinăm cu cruci făcute în grabă şi spunem ,,Tatăl nostru” pe jumătate. Ne găsim, ca oameni, la limita dintre somn şi veghe, dintre realitate şi relaxare. Realitatea induce în creier imagini şi gânduri, şi ele preluate deformat din starea de veghe, iar creierul le prelucrează. Nu poţi visa ce nu ştii că există. De asta visele sunt vizuale. Bunăstarea, care are culoare, miros şi gust, nu se mai visează. Visăm doar în alb-negru…Ştia Goya de suferinţele poporului român?
Însă, ce e mai trist e că în România suferă toţi, bogaţi şi săraci, unii de frică să nu-şi piardă bogăţia, alţii de frică să nu-şi piardă sărăcia…ce să vorbeşti şi ce să taci? Geniul lui Goya aduce lumii urâtul, o lume urâtă care, privită, devine şi mai urâtă…e singurul geniu care te face să-ţi fie frică de tine însuţi…e geniul care a învins mai târziu.
