Prin anii.. 70, la Cenaclul Traian Demetrescu, al Casei de Cultură Craiova, un militar de carieră, Eleodor Dinu, venea şi citea poezii şocante pentru acea vreme. Atât cât mă pricep acum, ca poet fără veleităţi de critic literar, după re/lecturarea cărţilor lui Eleodor Dinu, „Candelă cu insomnii” (la care am scris ,,manşeta”), şi „Virgule”, aş zice, poate hazardat (poeţii trăiesc mereu sub zodia hazardului), că el trebuie plasat, deşi emană şi aere de/din alte curente, în ultimul ,,ism” şi, odată fixat acolo, în postmodernism adică, să-i urmărim în linişte prozodia, dură, frântă chiar dintru început, ca un fel de decapitare a fiinţei poetice (titlul poeziei e, de fapt, primul vers al acesteia), căutând izvorul din care se trage lirismul profund şi deloc banal cum te-ai aştepta la o lecturare facilă a unui postmodern al anilor.. 70.
Aşa vom observa cu adâncă uimire cum pentru a-şi construi discursul liric poetul extrage din vocabularul limbii române, aflat la îndemâna tuturor, cuvinte pe care rar le poţi alătura spre a spune ceva dar, care înseamnă, în scrisul său, combinaţie şi fantezie, joc şi ironie, într-o retorică, zic eu, ponderată, limbajul poetic putând fi construit, cum bine ştim, în baza unui program tehnic stabilit sau, dimpotrivă, în baza unei logici a hazardului. În poemele lui Eleodor Dinu se concentrează, într-o la fel de ponderată măsură, multă substanţă şi mult spirit. Asta ar fi un prim criteriu care-i individualizează „poeticul” depărtându-l de banalitate şi prosaic, dar şi de experimentul facil al multora din neomodernişti (ca realizatori ai resurecţiei lirismului) ori apropiat de avangardismul acestora. Apoi, poetul ca poeţii, asumându-şi ideea de conştiinţă creatoare, foloseşte teme aflate la îndemâna tuturor: viaţa, moartea, iubirea, dar şi cotidianul prozaic şi ridicol, transcedentalul, dar şi realul, fondul obscur al fiinţei, ori resorturile magice ale cunoaşterii, adică preocupările omului între fantezismul abstract şi interiorizarea incendiară, explozii de sentimentalism rece, dar şi întoarceri elegiace la tradiţionalismul modern, plasat între biografie şi căutări estetice clasice. E o luptă între textul raţional şi textul puterii simţurilor, într-o lume în care există atâta poezie câţi cititori. De altfel, veţi observa, dacă-l citiţi, că, întrucât însuşi poetul devine personaj liric al cărţii sale, se simte o prezenţă reală a poetului în text, iar textul însuşi devine lumea lui reală. Într-o formă arbitrară, fără să ţină cont de canoane, Eleodor Dinu sacralizează desacralizând, demontând şi montând poeme din altă lume, care trebuie să curgă ca dintr-un corn al abundenţei poetice (ceea ce-i reproşez), anticanonic până la limitele limbajului în care puritatea, adică poezia, e o himeră terestră (Mi s-au cocoșat privirile,/ tot sprijinind/ tavanul singurătăţii/ în care mă trăiește/ moartea nopților…). „Candela cu insomnii” este relevarea maturităţii creatoare a poetului. Iar „Virgule”, apărută în 2018, la Editura MJM, confirmă zicerile mele, cum că poezia sa stă, permanent, sub semnul permanenţei providenţiale a ideii, ca singura „potenţatoare de sens”, cum zice Davian Vlad, într-o scurtă prefaţă. Destructurare ideatică prin reconstruirea cuvintelor, într-o frenezie a începuturilor fără de sfârşit, poezia lui Eleodor Dinu „e un deşănţat vals suprarealist, într-un ritual al genezelor suspendate”, cum mai zice Davian Vlad.
Mihai MĂCEȘ
