de Horațiu Buzatu
M-am întrebat de multe ori: oare răbdarea oamenilor a ajuns la sfârșit ? Chiar dacă răspunsul este negativ, un lucru este clar: oamenii s-au săturat, iar lozinca din titlu reflectă sentimentul general că nu mai e nimic de făcut și că doar DNA mai poate rezolva problemele. Așa o fi ?
Un lucru este clar: în anii din urmă corupția a devenit o temă aflată într-o permanentă dezbatere. Este și normal, pentru că acest flagel este recunoscut ca fiind unul dintre motivele care determină subdezvoltarea unei națiuni. Nu întâmplător, o țară este cu atât mai bogată cu cât este mai puțin coruptă, iar clasamentele internaționale nu fac altceva decât să confirme această situație.
Pe de altă parte, așa cum este organizat statul acum, lupta împotriva corupției este asigurată de legile justiției și de instituțiile statului de drept. Dar este suficient ? Mai degrabă nu, pentru că observăm cum puterea legislativă legitimată prin vot încearcă să schimbe legile și totodată să restrângă atribuțiile instituțiilor specializate. Scopul este evident dezincriminarea faptelor de corupție și limitarea puterii instituțiilor implicate în lupta anticorupție.
Dacă vor reuși sau nu, rămâne de văzut. Deocamdată bătălia este în plină desfășurare. Iată de ce, cred că merită să discutăm despre corupție și dintr-o altă perspectivă, pentru că eu sunt convins că nu doar legile și instituțiile pot contribui la rezolvarea problemei ci și organizarea statului.
Dar înainte de toate este important să știm ce înseamnă corupția. Deloc surprinzător, dicționarul spune că-i vorba despre o abatere de la moralitate, de la cinste, de la îndatoriri. Corupția înseamnă decădere, depravare, imoralitate, etc., dar în mai mare măsură, corupția înseamnă și mituirea – în general a unui funcționar de stat, cu scopul de a obține diverse avantaje.
Pe vremea orânduirii comuniste erau frecvente cazurile în care se oferea mită. De exemplu, pentru a obține un apartament din fondul locativ de stat. Sau pentru a obține produse alimentare cu circulația restricționată, precum cafea, ulei, carne, mezeluri. Sau pentru a se asigura – pentru vreun candidat neînzestrat intelectual sau nepregătit – accesul în calitate de student într-o instituție de învățământ superior. Sau pentru a primi, peste rândul stabilit de sindicatul oamenilor muncii, bilete într-o stațiune de odihnă, la munte sau la mare. Sau pentru o promovare la locul de muncă, care să asigure un salariu mai consistent.
În toate cazurile, cel corupt era un funcționar de stat. Că era șeful ICRAL-ului, rectorul sau decanul vreunei universități, șeful sindicatelor sau șeful personalului, numitorul comun era dreptul funcționarului respectiv de a gestiona ceva ce aparținea statului. De cealaltă parte, era corupătorul, un individ care considera că i se cuvine mai mult decât ce are și – în consecință – este dispus să plătească pentru asta. Care era prețul? Evident, tocmai mita oferită. Și pentru că piața funcționa chiar și în socialism, cererea se întâlnea cu oferta exact în dreptul prețului corect.
Timpul a trecut, dar lucrurile nu s-au schimbat fundamental. În continuare, cel corupt este funcționarul de stat. Este drept, acum lucrurile sunt un pic diferite, deoarece statul nu mai prea oferă locuințe gratuit și nici produse alimentare în propria sa rețea de desfacere. În schimb, statul dispune de monopol și oferă contracte.
Oamenii au nevoie de autostrăzi pentru a se mișca? Ei bine statul susține că va face autostrăzi pe care să circulăm gratuit!
Oamenii au nevoie de educație? Da, iar statul asigură învățământul gratuit, începând cu grădinița, continuând cu școala și liceul, până la universitate și masterat!
Oamenii au nevoie de asigurarea sănătății ? Bineînțeles, iar statul are grijă și de acest aspect pentru că oferă consultații și tratamente gratuite precum și rețete compensate.
Ce se întâmplă în realitate, știm prea bine, atât din experiențele proprii cât și din informațiile care circulă cu destulă generozitate: cu toată bunăvoința statului, rețeaua de drumuri este cea mai înapoiată din Europa, învățământul românesc a ajuns într-o stare mai proastă ca oricând, sănătatea oferită de sistemul de stat este un risc permanent, iar numitorul comun al acestui dezastru este statul și administrația sa. Că ne place sau nu, că avem puterea să recunoaștem sau nu, s-a ajuns aici pentru că statul deține monopolul administrării acestor probleme. Iar monopolul deținut și păstrat de stat nu produce doar subdezvoltare, ci din păcate, mai produce și corupție.
Într-adevăr, dacă privim la marile dosare de corupție, vom constata că cei condamnați sunt miniștri, primari, secretari de stat, președinți de consilii județene, la care se mai adaugă directori de spitale, de agenții guvernamentale de tot felul, etc. Adică exact acei administratori ai statului puși să gestioneze monopolul acestuia, fie că este vorba despre construcția de autostrăzi sau aeroporturi, de medicamente sau dotări pentru spitale, de tras rețele de canalizare sau reabilitări de drumuri. Nu cred că se poate întâlni vreun caz de corupție în mediul privat. La cel mai mic semn, patronul va deveni foarte atent iar la primele dovezi, funcționarul corupt va fi concediat. Este o situație care nu se întâmplă între funcționarii statului, care de multe ori sunt membri ai aceleiași rețele de infractori.
Așadar, și cu asta voi încheia prezentând și o concluzie: adevărata luptă împotriva corupției trebuie să fie o luptă pentru transformarea statului atotputernic și deținător de monopol într-un stat minimal. Doar așa vom reuși să nu mai avem corupție: eliminând monopolul statului și concomitent, lăsând capitalul privat să lucreze și să ofere cele mai bune servicii medicale, cele mai bune autostrăzi, cel mai bun învățământ.
