Sunt mulți care se întreabă în aceste clipe cum ar fi arătat România zilelor noastre dacă ar fi fost o monarhie, iar Regele Mihai I – șef al statului, așa cum de altfel a mai fost în perioada interbelică.
Cum ar fi fost dacă ar fi fost? Istoricii s-ar opune unei astfel de abordări, căci este o istorie alternativă, contrafactuală. Chiar dacă ei au dreptate, totuși ca român am voie să mă întreb.
Regele Mihai I a fost, și cu siguranță ar fi fost până în ultimele sale clipe, un șef de stat excelent pentru România, numai că istoria i-a fost și ne-a fost potrivnică.
Dincolo de regretele și tristețea momentului, a venit vremea să ne uităm în adâncul sufletului nostru și să ne asumăm faptele conaționalilor care au împins România în această prăpastie.
Românii au o exaltare a funeraliilor, așa încât decesul Regelui Mihai I pentru unii pare o izbăvire, iar pentru alții descoperirea într-un mod nefiresc a unei chemări monarhice.
Dar, pentru cei sinceri, momentul este unul de înțelegere a propriei istorii, căci pentru aceștia perioada interbelică nu este palpabilă, nu spune multe, deși 70 de ani din punct de vedere istoric înseamnă mai nimic.
Pentru cei sinceri, momentul acesta dă sens noțiunii de „șef de stat”, căci acum s-au întâlnit cu un om de bun simț, cu credință în Dumnezeu, un om care a ținut la țara lui.
Pentru cei sinceri este momentul comparațiilor cu alți politicieni, șefi de state, și punându-și întrebarea „Cum ar fi fost dacă ar fi fost?” descoperă realitatea, că nu mai avem astfel de oameni de stat, dar totodată simt și dorința de a da formă idealului unei patrii în care valorile sunt pietre de temelie, o Românie a bunului simț, a solidarității, a demnității și a moralei, atât de prețuite de cel din urmă rege al țării.
Grea este povara sufletului românesc, căci mai tot timpul românii nu și-au prețuit oamenii valoroși. Nici Regele Mihai I nu a făcut excepție, nici atunci, în 1947, când românii l-au forțat să părăsească țara, nici mai târziu, în 1990, când tot românii nu l-au primit înapoi, în țara lui.
Că românii își prețuiesc prea târziu oamenii de valoare nu este ceva nou. În urmă cu un secol, erau publicate două lucrări despre sufletul și psihologia neamului românesc, scrise de D.D. Drăghicescu și Constantin Rădulescu Motru. Scrierile celor doi par astăzi la fel de actuale ca în veacul trecut. „O lume care se mulțumește cu aparența”, „oameni neobișnuiți cu încordări lungi și sforțări continue”, astfel că „nimic nu se face la noi fundamental”, atrăgea atenția Drăghicescu în volumul său acum un veac, iar Rădulescu-Motru îi caracteriza pe români, în „Sufletul Neamului Românesc”, printr-un „gregarism sufletesc”, printr-o existență de grup care i-a ajutat să reziste de-a lungul istoriei, dar care devine „din ce în ce mai inutilă” în timpurile noi. După 100 de ani, acel suflet nou încă așteaptă să fie descoperit.
Regele Mihai I a fost ultima personalitate cu adevărat remarcabilă dintr-o lume care a apus. Din acest motiv a fost atât de apreciat și este atât de regretat. Într-o Românie a scindării, el a fost un reper de morală și demnitate, un resort de apropiere între români. Rămâne chipul unei Românii cu care ne-am fi putut mândri.
Cei care l-au iubit, respectat, admirat pe Regele Mihai I au făcut-o dintr-o nevoie de identitate românească, într-un prezent în care caracterul oamenilor aflați în fruntea țării nu ne face cinste.
Regele Mihai I este în mintea și sufletul nostru și nu neapărat pentru că este ultimul nostru monarh, ci pentru că vrem într-un fel să-l recuperăm. Ne dăm seama că nu am putut să-i dăm ceea ce i se cuvenea și înțelegem într-un final că, în fapt, am pierdut urmare a nesăbuinței noastre. O pierdere istorică…
Îl vrem ca simbol pentru că nu mai există, deși cât a trăit am fost neputincioși să-l apreciem cum se cuvine. Nu îi putem da destinul înapoi, dar avem datoria morală de a-l avea ca reper în propriul nostru destin, al nostru ca națiune.
Av. Lucian Săuleanu
