VINERI, 23 IUNIE 2017, ORA 19:00
Concert extraordinar susținut de ORCHESTRA SIMFONICĂ A FILARMONICII “OLTENIA”
DIRIJOR
MĂDĂLIN VOICU
SOLISTĂ
MARIA MARICA
vioară
În program:
Wolfgang Amadeus Mozart:
Concertul nr. 5 în La major pentru vioară și orchestră, K. 219
Wolfgang Amadeus Mozart: Divertismentul în Re major, K. 136
Joseph Haydn:
Simfonia nr. 85 în Si bemol major, Hob. I/85, ”La Reine” (”Regina”)
Dirijorul MĂDĂLIN VOICU
Descoperind tainele muzicii prin intermediul viorii, Mădălin Voicu a urmat cursurile Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, unde a studiat cu George Manoliu şi Cornelia Bronzetti. Ulterior, Mădălin Voicu avea să studieze şi dirijatul, de-a lungul timpului fiind îndrumat de muzicieni de prestigiu precum Sergiu Celibidache, Carlo Zecchi, Corneliu Dumbrăveanu, Hans Swarowsky.
Mădălin Voicu a fost dirijor al Filarmonicii ”Oltenia” şi al Filarmonicii ”Paul Constantinescu”, fiind totodată un invitat permanent al orchestrelor de profil din ţară, iar concertele susţinute în străinătate relevă aprecierea de care se bucură artistul şi peste hotare.
A susţinut concerte alături de Orchestra de Cameră Bucureşti, înfiinţată de către distinsul violonist Ion Voicu, iar din anul 2001 Mădălin Voicu este membru de onoare al Academiei Franceze de Ştiinţe, Arte şi Litere.
Alături de activitatea artistică, Mădălin Voicu s-a dedicat între anii 1990 – 1995 unei intense activităţi didactice, la pupitrul Orchestrei Conservatorului din Izmir.
O altă latură a personalităţii sale a fost reprezentată de implicarea în viaţa politică, astfel maestrul Mădălin Voicu a fost deputat şi vicepreşedinte al Comisiei pentru Cultură, Arte şi Mass-Media a Camerei Deputaţilor, Secretar general al UNESCO pentru România şi Preşedinte de Onoare al Romilor din România. Pentru meritele sale a fost decorat de către Preşedintele României cu Ordinul Credincios în grad de Cavaler.
Mădălin Voicu este un promotor al tinerelor generaţii de muzicieni, iar prin intermediul Fundaţiei Internaţionale ”Ion Voicu” realizează o serie de concerte, numeroşi artişti fiind răsplătiţi cu premii din partea fundaţiei.
Anul 2017 marchează 50 de ani de activitate artistică ai maestrului Mădălin Voicu, primul său concert fiind susţinut la București, pe scena Sălii Radio.
Violonista MARIA MARICA
Născută în 1998, Maria Marica este elevă (clasa a XII-a) la Colegiul de Muzică ”Sigismund Toduță” din Cluj-Napoca, unde studiază vioara sub îndrumarea prof. univ. dr. Nicușor Silaghi.
Palmares competițional: Premiul I și Marele Premiu la Concursul ”George Georgescu” – Tulcea (2015), Trofeul Concursului Național de Interpretare Instrumentală ”Lira de Aur” – Suceava (2015), Marele Premiu la Concursul ”Johann Sebastian Bach” – Cluj-Napoca (2008, 2013), Marele Premiu la faza zonala a Olimpiadei de Interpretare Instrumentală – Zalău (2010), Premiul I și Marele Premiu la Concursul ”Tinere Talente” – Oradea (2010), Marele Premiu la Concursul de Interpretare Instrumentală – Sighet (2009), Premiul I la Concursul ”Mozart”, Cluj-Napoca (2015), Premiul I la Olimpiada Națională de Interpretare Instrumentală (2008 – 2010, 2012, 2013, 2015), Premiul I la Concursul Național de Interpretare Instrumentală ”Lira de Aur” Suceava (2012, 2014, 2015), Premiul I la Concursul ”Timotei Popovici” – Sibiu (2009), Premiul I la Concursul de Interpretare Instrumentală și Arte Vizuale – Sighetu Marmației (2006 – 2009), Premiul I la Concursul ”Viva la Musica” – Zalău (2006, 2007), Premiul I la Concursul de Interpretare Instrumentală de Piese Românești – Bistrița (2006), Premiul al II-lea la Concursul de Interpretare ”Lions” – Timișoara (2016), Premiul al II-lea la Concursul Internațional ”Streichwerk” – Berlin (2016).
Tânăra muziciană a evoluat ca solistă alături de Orchestra de Cameră Radio – București, dirijor Sabin Pautza (2016), Filarmonica ”Transilvania” – Cluj-Napoca, alături de dirijorii Jankó Zsolt, József Horváth, Theo Wolters, Petronius Negrescu (2009, 2010, 2012, 2014, 2015), Filarmonica ”Ion Dumitrescu” – Râmnicu Vâlcea, dirijor Alexandru Ilie (2015), Mădălin Voicu (2017), Orchestra ”Junior”, dirijor Gabriel Bebeșelea (2014). În calitate de artist instrumentist a colaborat cu Orchestra Fundației ”Principesa Margareta a României”, dirijor Tiberiu Soare (2015), Romania Sinfonietta Orchestra, dirijor Horia Andreescu (2015, 2016), Orchestra ”Junior”, dirijor Gabriel Bebeșelea (2013, 2014). De asemenea, a deținut statutul de concertmaestru al Orchestrei ”Junior”, cu prilejul unui concert dirijat de Cristian Oroșanu (2016).
Violonista Maria Marica a susținut recitaluri în țară (Cluj-Napoca, 2009 – 2016; Bistrița, 2009 – 2016; Zalău, 2010; Sighetu Marmației, 2010; Brașov, 2012; Sinaia, 2013, 2014, 2016; Gura Râului, jud. Sibiu și Sala Radio – București, în cadrul Turneului Național ”Vioara lui Enescu la Sate”, alături de Gabriel Croitoru și Horia Mihail, 2014; Sala Mică a Ateneului Român, 2011, 2014) și peste hotare Bad Endorf, Germania (2014); Montepulciano, Italia (2015, 2016); Menlo-Atherton, California, S. U. A. (2015).
Cursuri de măiestrie: Viersen Musiksommer (2017), Germania, profesor Nora Chastain (vioară) și Silvia Simionescu (muzică de cameră); cursuri susținute de Ioana Croitoru și Gabriel Croitoru (2013, 2014); masterclass cu Alexandru Gavrilovici (2014); workshop-urile ”SoNoRo – Interferențe” (muzică de cameră / vioară solo) de la Bad Endorf, Germania (2014) și Montepulciano, Italia (2015), susținute de Diana Ketler – pian, Răzvan Popovici – violă, Alexander Sitkovetsky, Sergey Malov – vioară, Thorsten Johanns – clarinet; cursuri de muzică de cameră în cadrul Festivalului ”Music@Menlo”, Menlo-Atherton, S. U. A. (2015), sub îndrumarea muzicienilor Dmitri Atapine, Clive Greensmith, Keith Robinson – violoncel, Hyeyeon Park, Gloria Chien – pian, Sunmi Chang – vioară/violă, Erin Keefe, Arnaud Sussmann – vioară, Paul Neubauer – violă, membrii Cvartetului ”Escher” și ai Cvartetului ”Dover”.
Compozitorul WOLFGANG AMADEUS MOZART(1756 – 1791)
“Wolfgang Amadeus Mozart a fost cel mai mare muzician al vremii sale. În calitate de compozitor era neîntrecut în toate formele de muzică – operă, simfonie, concert, muzică de cameră, vocală. Totodată, s-a remarcat ca fiind cel mai bun pianist şi organist din Europa. Dacă ar fi lucrat mai mult, ar fi putut deveni şi cel mai bun violonist. Practic, nu exista absolut nici un lucru în muzică pe care el să nu fie în stare să-l facă mai bine decât oricine altcineva. Putea să scrie o piesă complicată în timp ce avea altă lucrare în minte; putea să gândească un cvartet complet de coarde şi să scrie partiturile individuale înainte să elaboreze partitura completă; putea să descifreze la prima vedere orice fel de muzică i se punea în faţa ochilor; putea să asculte o nouă piesă muzicală, oricât ar fi fost de lungă, şi să o scrie apoi imediat, notă cu notă. Deşi a trăit numai 35 de ani, în acest scurt interval de timp a lăsat omenirii o moştenire muzicală care străluceşte la fel de puternic astăzi, cum a strălucit în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea”.
(Harold C. Schonberg)
Wolfgang Amadeus Mozart a studiat vioara de la o vârstă fragedă, fiind îndrumat de tatăl său, Leopold, unul dintre cei mai străluciţi pedagogi ai vremii. Acesta, cunoscându-i calitaţile deosebite, îl aprecia drept un excelent interpret: “Nici nu-ţi poţi da seama tu însuţi cât de bine cânţi la vioară. Dacă ai pune mai mult sentiment şi spirit în interpretare, ai putea deveni uşor primul violonist al Europei”.
Mozart a compus pentru vioară sonate, variaţiuni, rondo-uri, precum şi alte şapte concerte. Cinci dintre acestea au fost scrise într-un singur an (1775), la Salzburg.
Datat 20 decembrie 1775, Concertul nr. 5 în La major pentru vioară şi orchestră, K. 219, este ultimul din ciclul compus la Salzburg. Lipsit de valenţe dramatice, acest opus s-a impus în conştiinţa auditorilor datorită melodismului rafinat, unităţii şi consecvenţei conceptuale (un simplu arpegiu fiind transformat într-un veritabil leitmotiv generator al temelor lucrării) şi nu în ultimul rând, datorită unor inovaţii ce privesc atât planul arhitectonic, cât şi stilul violonistic.
În prima mişcare (Allegro aperto), structurată în formă de sonată, apare un element inedit: un scurt Adagio este intercalat între cele două expoziţii (a orchestrei şi a solistului), permiţând etalarea tonului pasional al viorii. Derularea secţiunilor sonatei continuă apoi (cu subtile licenţe) către final, intervenind o cadenţă concentrată (scrisă de celebrul violonist Joseph Joachim), conturată fără aportul unor elemente de virtuozitate exterioară. Acelaşi tipar al formei este păstrat şi în partea mediană (Adagio), dominată de intonaţiile melancolice ale temei principale.
Şirul noutăţilor de ordin arhitectonic este încununat în partea finală (Tempo di Menuetto), în care întâlnim o măiestrită îmbinare a elegantului menuet cu exuberantul rondo. Tema dansului are aici şi rol de refren ce alternează cu o serie de cuplete (al treilea putând fi considerat trio-ul, un moment muzical ce tinde să evoce un colorit exotic).
Muzica de cameră a lui W. A. Mozart reprezintă o componentă fundamentală a creaţiei marelui compozitor, reprezentativă fiind mai ales pentru anii petrecuţi de acesta la Salzburg. Mai mult de 30 de Serenade, Divertismente, Casaţiuni şi Nocturne evocă tradiţia austriacă specifică unui public rafinat, ce se delecta în saloanele aristocrate sau în contextual organizării de serate selecte cu un asemenea gen de muzică. Urmând exemplul tatălui său, Leopold, dar şi pe cel al lui M. Haydn (fratele mai mic al lui Fr. J. Haydn), W. A. Mozart a excelat în domeniul creaţiei camerale.
Spre deosebire de Serenade, interpretate de regulă în timpul unor întruniri organizate în aer liber, Divertismentele vizau iniţial susţinerea de concerte în interiorul palatelor nobiliare, abia după un timp fiind orchestrate cu prevalenţă pentru ansamblu de coarde. Însă distribuţia instrumentală a lucrărilor publicate fie sub titulatura de Serenade, fie sub cea de Divertismente cunoştea o mare fluctuaţie. Spre ilustrare, când Mozart a compus în anul 1772 un număr de trei lucrări pentru ansamblu de coarde (K. 136 – 138), acestea figurau ca Divertismente, în pofida opţiunii orchestrale pentru formula de cvartet de coarde. Ca structură, ele se apropiau mai mult de maniera caldă, intimă şi emoţionantă a divertismentului italian, evitând formalismul clasicizant al cvartetului de coarde şi adresându-se mai degrabă seratelor improvizate de compozitor în propria sa casă, doar pentru a se bucura împreună cu prietenii săi de frumuseţea neasemuită a lucrărilor sale.
Divertismentul în Re major pentru orchestră de coarde, K. 136 face parte dintr-un grup de trei lucrări scrise de Mozart la Salzburg în anul 1772. Similare ca structură, alcătuite din trei părţi, aceste lucrări de tinereţe au ca element definitoriu stilul italian, dezvăluit în vivacitatea mişcărilor rapide şi în cantabilitatea vocală a părţilor lente, ele fiind compuse pentru a fi interpretate într-un turneu de concerte în Italia, călătorie întreprinsă de Mozart împreună cu tatăl său în anul următor.
Lucrarea evidenţiază diferite modalităţi conceptuale: forma de sonată conturată în prima parte (Allegro), liedul tripartit impus de mişcarea mediană (Andante) şi structura de rondo în final (Presto).
Compozitorul JOSEPH HAYDN (1732 – 1809)
Deși Haydn nu se îndepărtase mai mult de 160 km distanță de locul natal – până când Johann Peter Salomon l-a convins să vină la Londra – muzica sa era cunoscută pretutindeni. Opusurile sale au fost publicate în Londra, Paris și Amsterdam, precum și în Viena. Pe când se afla în slujba familiei Esterházy (sub cel mai generos reprezentant al ei), Haydn era liber să accepte comenzi și a mai compus sub patronaj regal pentru curțile din Napoli, Spania și Prusia. Cel mai mare succes dobândit în străinătate (înaintea celor două vizite triumfale întreprinse la Londra în anii 1790) a fost unul pe care compozitorul nu l-a savurat: prezentarea la Paris, pe parcursul stagiunii 1787 – 1788, a celor șase simfonii compuse între anii 1785 – 1786 pentru seria de concerte în mare vogă ”Le Concert de la Loge Olympique”.
”Loja Olimpică” era forul masonic ai cărui membri organizau concertele. Chiar dacă aparent nu există vreo legătură între evenimente, se poate remarca faptul că Haydn devenise francmason cu puțin timp înainte de a primi această comandă muzicală de la Paris. El se alăturase ordinului masonic la Viena (11 februarie 1785), la îndemnul lui Mozart, cu o zi înainte de ”petrecerea cvartetului”, când Mozart a expus câteva dintre cvartetele de coarde dedicate lui Haydn. Din acel moment datează și faimoasa declarație pe care dedicatarul lucrărilor o făcea tatălui lui W. A. Mozart, remarcând înzestrarea excepțională, de geniu, a fiului acestuia. În orice caz, aceste șase simfonii (nr. 82 – 87) au avut un așa răsunător succes la prima lor audiție încât au fost reluate în cadrul ”Concert Spirituel”, seria de concerte rivală pentru care Mozart a compus Simfonia ”Paris” (nr. 31 în Re major, K. 297) în 1778, urmată de mai multe comenzi în șir. Toate simfoniile pe care Haydn le-a compus între acestea șase și ciclul ”londonezelor” au fost de fapt scrise pentru Paris, însă nu în aceleași condiții de exclusivitate precum setul de șase.
Enumerarea nu este tocmai un indicativ de încredere cu privire la cronologia lucrărilor lui Haydn, și chiar în cadrul setului de simfonii compuse pentru Paris și Londra s-au strecurat inadvertențe. La prima lor editare (Paris), setul celor șase simfonii în discuție a apărut sub succesiunea numerică 87-85-83-84-86-82. Haydn însuși sugerase editurii lui vieneze ”Artaria” că ordinea ar trebui să fie 83-87-85-82-86-84: această înșiruire pare să se dovedească mai veridică din punct de vedere cronologic decât cea dedusă din numere atașate din obișnuință respectivelor opus-uri. Nr. 85 se întâmplă să fie lucrarea din set a cărei datare rămâne dificil de stabilit cu precizie, însă a fost compusă probabil în 1785, ca și nr. 83 și nr. 87, în timp ce restul de trei simfonii au fost scrise în anul următor.
Trei dintre cele șase simfonii din setul ”parizienelor” au nu doar numere, ci și subtitluri. Nr. 82 în Do major este poreclită ”Ursul”, iar nr. 83 în Sol minor – ”Găina”, ca urmare a unor ”efecte” sonore ce evocă aceste denumiri sugestive. Totuși, subtitlul dat Simfoniei nr. 85 nu reflectă neapărat conținutul muzicii, însă certifică și stă mărturie pentru o favoare regală. Marie Antoinette declara această lucrare ca favorita sa, astfel că și-a dat consimțământul, de comun acord cu Haydn, ca subtitlul ”La Reine de France” (”Regina Franței”) să apară pe prima pagină a partiturii publicate de editura lui Imbault în 1788. Prin uzanță generală, denumirea a fost prescurtată (”La Reine” / ”Regina”), iar simfonia astfel identificată avea să devină cea mai cunoscută lucrare din set.
Se prea poate ca Haydn să nu fi urmărit o favoare regală, însă Simfonia nr. 85 evidențiază elemente stilistice de origine franceză. Introducerea lentă vădește o strânsă relație de înrudire cu stilul uverturii franceze explorat la începutul secolului al XVIII-lea de Bach și Telemann. Prin delicatețea și eleganța sa, prima parte a simfoniei este absolut remarcabilă, deosebindu-se inclusiv de lucrările compuse de Haydn în acea perioadă. O linie cantabilă în registrul acut contrastează puternic cu un staccato aspru la linia de bas. Încă de la începutul mișcării, Haydn citează într-o manieră destul de ciudată, sub forma unei deghizări aluzive, una dintre lucrările sale anterioare, de fapt, începutul Simfoniei nr. 45 în Fa diez minor, ”Despărțirea”.
Muzicologul H. C. Robbins Landon a scris despre ”părțile lente non-lente ale lui Haydn”, iar Allegretto-ul moleșitor al acestei lucrări constituie un prim exemplu. Intitulat Romance, este un set de variațiuni pe tema cântecului vechi francez ”La gentille et jeune Lisette” (”Drăguța și tânăra Lisette”): ”Desigur că Haydn aducea un compliment drăguț publicului său parizian”, observa H. C. Robbins Landon, ”însă dincolo de asta, oricum tema sună în stil Haydn”.
Vivacele și spiritualul Menuetto reține cu precădere atenția prin trio-ul superb, în sine o secțiune strălucită, începând cu solo-ul fagotului și până la punctul în care, așa cum sublinia Landon, ”timpul pare încremenit ca prin magie, pe când Haydn își deapănă melodia, prelungind-o cu o pedală gigantică la corni.”
Exuberantul Presto din final este unul dintre cele mai molipsitoare și izbutite exemple cunoscute până la forma de sonată – rondo, pe care Haydn a explorat-o și a dus-o la desăvârșire.
Imaginative și încântătoare, efectele de culoare variate ale simfoniei sunt obținute cu o economie de resurse în nicun caz impusă de Loja Olimpică, a cărei orchestră se afla printre cele mai mari din Europa (peste 40 violonoști, 12 contrabasiști, proporții similare și în alte secțiuni). Foarte posibil, Haydn ar fi fost practic preocupat de abordarea lucrării și de către ansambluri instrumentale mai modeste ca dimensiune.
