VINERI, 26 MAI 2017, ORA 19:00
Concert simfonic susținut de
ORCHESTRA SIMFONICĂ
A FILARMONICII “OLTENIA”
DIRIJOR
MATEI CORVIN
AFRICA DE SUD
SOLIST
MIHAI UNGUREANU
pian
În program:
Richard Wagner: ”Idila lui Siegfried”
Dinu Lipatti (100 de ani de la nașterea compozitorului):
Trei dansuri simfonice pentru pian și orchestră (primă audiție)
Antonín Dvořák: Simfonia nr. 7 în Re minor, op. 70
Dirijorul MATEI CORVIN
Născut în România, în anul 1953, şi fiind elev eminent al Liceului de Muzică “Dinu Lipatti” din Bucureşti, la clasa de flaut a profesorului Virgil Frâncu, Matei Corvin a desfăşurat o bogată activitate muzicală, începând să înregistreze pentru Radio-Televiziunea Română încă din perioada studiilor liceale.
După absolvirea liceului a fost admis în cadrul Conservatorului “Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, unde şi‑a continuat pregătirea muzicală tot cu distinsul profesor Virgil Frâncu. În acel timp a susţinut numeroase recitaluri, atât la Conservator, cât şi la Sala Radio şi la Ateneul Român, remarcându-se ca solist în compania Orchestrei simfonice “Camerata” a Conservatorului, participând la Festivalurile Internaţionale de la Bayreuth, Praga, Paris şi Barcelona. În anul 1976 a obţinut Premiul I la Concursul Naţional de Muzică românească.
După finalizarea studiilor universitare (promoţia 1976), ca urmare a susţinerii unui concurs a devenit membru al partidei de flaut din cadrul Orchestrei simfonice a Filarmonicii “George Enescu” din Bucureşti, unde a activat timp de şapte ani, cântând cu dirijori renumiţi, precum Sergiu Celibidache şi Kurt Masur. De asemenea, Matei Corvin a susţinut o impresionantă activitate concertistică, apărând pe scena Sălii Mici a Palatului şi la Ateneul Român, în compania Orchestrelor simfonice ale Filarmonicilor din Cluj-Napoca, Sibiu, Timişoara, Braşov, Bacău, Ploieşti şi Craiova. În paralel cu activitatea concertistică şi didactică, a fost colaborator permanent al emisiunilor muzicale ale Radio-Televiziunii Române.
După plecarea sa din România, în anul 1983, Matei Corvin a desfăşurat o prestigioasă activitate pedagogică, fiind profesor de flaut în Franţa şi Germania, susţinând, totodată, recitaluri la Paris, Marseille, Cannes, Saint‑Tropez, Hamburg şi KöIn. În această perioadă, s-a perfecţionat în domeniul dirijatului cu Erich Kluge, remarcându-se în dubla ipostază de solist şi dirijor al Orchestrei de Cameră din Köln.
În anul 1985, după susţinerea altui concurs a ocupat postul de solist instrumentist (partida de flaut) la Orchestra Simfonică din Cape Town (Africa de Sud), unde a cântat pentru o perioadă de treisprezece ani. Simultan cu activitatea muzicală în cadrul Orchestrei Simfonice din Cape Town, a susţinut numeroase recitaluri în mai multe oraşe din Africa de Sud, înregistrând pentru Radio-Televiziunea Sud-Africană şi evoluând ca solist în compania Orchestrelor Simfonice ale Filarmonicilor din Cape Town, Bloeinfontein, Cape Chamber Orchestra şi Cape Philharmonique, interpretând toate concertele importante din repertoriul flautului. Simultan cu activitatea din orchestră şi cariera solistică, Matei Corvin a coordonat mai multe cursuri la Conservatorul din Cape Town şi a fost invitat în nenumărate ocazii să facă parte din jurii locale şi naţionale. În anul 1999 i‑a fost editat primul CD, “En Bateau”, acesta înregistrând un succes remarcabil.
După încetarea activităţii concertistice a orchestrei sud-africane (1997), Matei Corvin a fost numit profesor de flaut la Conservatoarele din Stellenbosch şi Cape Town.
În anul 2001 i s‑a decernat Titlul de Doctor în muzică (la Universitatea din Cape Town). De asemenea, Matei Corvin a fost numit director muzical şi prim-dirijor al Orchestrei “Sinfonia” din Cape Town, director muzical al Orchestrei Simfonice a Universităţii din Stellenbosch.
În anul 2004, sub conducerea muzicianului Matei Corvin, Orchestra Simfonică a Universităţii din Stellenbosch a câştigat Titlul de Cea mai bună orchestră simfonică, ansamblul fiind selectat (dintr-un număr de 46 de orchestre profesioniste concurente) să susţină concertul de gală al prestigiosului festival organizat la Tygerberg (Cape Town, Africa de Sud).
Pianistul MIHAI UNGUREANU
Solist concertist al Filarmonicii „Oltenia”, pianistul Mihai Ungureanu apare cu regularitate în viaţa muzicală a ţării şi în străinătate, atrăgându-şi elogiile publicului şi criticii de specialitate. La 16 ani a debutat cu „Mi bemolul” de Franz Liszt, pe scena Filarmonicii craiovene; în anul 1977 a absolvit cursurile Liceului de Artă din Bănie; ca student al Academiei de Muzică din capitală a beneficiat de îndrumările reputaţilor muzicieni Dan Grigore şi Ioana Minei. Din anul 1981 începe să susţină o intensă activitate concertistică, colaborând cu toate orchestrele simfonice din ţară, deosebita sa prezenţă scenică fiind apreciată şi peste hotare.
În ipostazele de solist, interpret de muzică de cameră şi acompaniator, Mihai Ungureanu a concertat în centre culturale renumite din Europa, America (în S. U. A., Canada şi Brazilia a susţinut o serie de recitaluri de mare succes) şi spaţiul asiatic (Japonia, Coreea de Sud, Republica Islamică Iran). Este laureatul mai multor competiţii naţionale şi a fost distins cu Premiul ATM (Premiul Criticii Muzicale/1986). De asemenea, participă frecvent în juriile unor importante concursuri internaţionale. În calitate de director general (în perioadele 1990 – 2000 şi 2003 – 2009) şi de director artistic (între 2000 – 2003 și 2012 – 2016) al Filarmonicii „Oltenia”, a întreprins şi organizat numeroase turnee peste hotare (în Italia, Germania, Franţa, Elveţia, Spania, Gibraltar, Coreea de Sud).
Mihai Ungureanu s-a implicat şi în realizarea unor valoroase înregistrări discografice la casa Electrecord – Bucureşti, promovând atât repertoriul autohton, cât şi pagini de referinţă din creaţia universală (G. Enescu – Sonata a III-a în caracter popular românesc, cu violonista Luminiţa Rogacev; J. Brahms – Cvartet cu pian, împreună cu ansamblul Trio Consonanţe – Craiova; Recital de violoncel Ioana Ostafi ş. a.). Totodată, a imprimat 2 CD-uri la Casa de discuri Bella Musica (Freiburg), ce cuprind: J. Haydn – Două concerte pentru pian, cu Orchestra de cameră din Alicante, dirijor Alfonso Saura; G. Gershwin – Rhapsody in Blue, Concertul în Fa pentru pian, în compania Orchestrei Simfonice a Filarmonicii „Banatul“ din Timişoara, dirijor Camil Marinescu. În anul 2004 a înregistrat, în Germania, la Casa de discuri Hasted-WDR 3, un CD „Portret Pascal Bentoiu”, în colaborare cu violonista Jenny Abel, sub conducerea muzicală a maestrului Horia Andreescu.
Compozitorul RICHARD WAGNER
(1813 – 1883)
Lucrările pentru orchestră ale lui Richard Wagner pe care le auzim adeseori în programele concertelor simfonice sunt uverturile, fragmente din opere şi drame muzicale. Maestrul de la Bayreuth a compus destul de puţine opusuri de sine-stătătoare pentru orchestră, cu excepţia “Idilei lui Siegfried”; ele aparţin perioadei timpurii a creaţiei sale, iar dintre acestea cele mai cunoscute sunt Uverturile “Polonia”, “Cristofor Columb”, “Faust” şi Simfonia în Re major.
Intitulată iniţial “Idila de la Triebschen”, emoţionanta creaţie definitivată sub numele de “Siegfried-Idyll” (“Idila lui Siegfried”) a fost compusă în anul 1870 (pentru orchestră de mici dimensiuni). Ca semnificație, lucrarea a reprezentat splendidul cadou muzical oferit de Richard Wagner noii sale soții, Cosima Liszt, la împlinirea vârstei de 33 de ani.
“Idila lui Siegfried” a fost interpretată pentru prima oară la Triebschen, lângă Lucerna, şi se pare că repetiţiile premergătoare au avut loc în mare secret. De altfel, această primă audiţie a lucrării a avut caracter pur privat, evenimentul producându-se în dimineaţa zilei de Crăciun, la fereastra Cosimei (un fel de serenadă “matinală”), în atmosfera intimă a locuinţei unde compozitorul trăia momente de înflăcărată pasiune şi tandreţe alături de femeia iubită.
Profund impresionată de surpriza pe care i-o oferise într-un elan de efuziune sentimentală soţul ei, Cosima nota în jurnalul ei la 25 decembrie: “… de îndată ce m-am trezit, am distins un sunet firav, care a devenit din ce în ce mai intens; nu mi-a luat mult să realizez că nu visez, muzica era atât de frumoasă, şi ce muzică!”
După cum sugerează titlul lucrării, conţinutul ei ilustrează, totodată, dragostea compozitorului pentru fiul lui care tocmai se născuse şi pe care îl botezase chiar Siegfried, după numele eroului legendar Sigurd/Siegfried (temut vânător de dragoni din mitologia nordică), devenit și personaj central în celebra saga Völsunga (sec. XIII).
În acest sens, lucrarea capătă valenţele unui veritabil poem romantic închinat dragostei, exprimând, într-o manieră unică, infinita bucurie a compozitorului de a fi părtaş la bucuria paternităţii. Muzica preia material tematic din actele II şi III ale operei “Siegfried”, a treia lucrare din monumentala tetralogie “Der Ring des Nibelungen” (“Inelul Nibelungilor”). Prin restrânsa “distribuţie” a instrumentelor şi atmosfera lirică, “Idila” diferă de celelalte opusuri orchestrale.
Compozitorul DINU LIPATTI
(1917 – 1950)
Ca număr de lucrări, creația simfonică a lui Lipatti este restrânsă: Suita ”Șătrarii” (1934), Concertino în stil clasic (1936), Simfonia concertantă pentru două piane (1938), Dansuri românești (inițial, în 1943, pentru două piane; în 1945, în versiunea pentru pian și orchestră). Această din urmă lucrare a fost dedicată dirijorului Ernest Ansermet, care a și prezentat-o în primă audiție absolută la Geneva, cu Orchestra ”Suisse Romande”, la pian aflându-se compozitorul. Referindu-se la acest opus, muzicologul R.-Aloys Mooser nota: ”Dansurile românești atrag atenția prin prospețimea și caracterul expresiv al temelor populare pe care le folosesc, prim mișcarea asimetrică a ritmurilor lor capricioase și săltărețe, care nu se încadrează în niciun metru tradițional, prin savoarea înveșmântării armonice pe care compozitorul le-a dat-o. Căci el găsește în fiecare clipă relații neașteptate, apropieri seducătoare și ciocniri, care, fără a supăra de loc urechea, o mențin continuu trează prin noutatea și vigoarea lor judicios dozată. Tratat, cu mâna expertă pe care ne-o imaginăm, pianului i se încredințează aici un rol important, dar rezistă în mod lăudabil la tentația de a abuza de privilegiile lui”.
Lipatii apelează și în această lucrare, cum o făcuse anterior în Suita simfonică ”Șătrarii”, la o orchestră mare (două flaute și flaut piccolo, două oboaie și corn englez, două clarinete și clarinet piccolo, două fagoturi și contrafagot, patru corni, două trompete, trei tromboane și tubă, timpani, gran cassa, piatti, xilofon, tranglu, tamburo piccolo, cvintetul instrumentelor cu coarde și arcuș). După cum reiese din titlu, muzica lucrării păstrează în substraturile ei intime o ”apartenență” la folclorul românesc, configurând un discurs muzical modern (polimodalism, politonalism) și o țesătură densă ce pune în valoare atât pianul, cât și ansamblul.
Primul dans, Vif, este alert, construit pe baza unei teme de geampara, pe care o prelucrează în diverse ipostaze, încheind partea într-un fortissimo impunător.
Al doilea dans, Andantino, ne înfățișează o melodie pătrunsă de lirism (în partea mediană a dansului domină înveșmântarea polifonică)/
Al treilea dans, Allegro vivace, se bazează în principal pe un ”joc de doi”; muzica dobândește amplitudine sonoră, încheind lucrarea într-un tutti impresionant.
”Lucrarea nu este o suită de denasuri, nici măcar un concert instrumental, ci mai degrabă un fel de rapsodie pentru pian și orchestră, cu trei mișcări distincte, mai ales în ceea ce privelte tempo-ul fiecăreia dintre ele. La feld e important de spus este că (…) intervențiile pianului solist sunt destul de discrete, sporadice și (…) estompate de aparatul orchestral generos (…)”. (Alexandru Mija, Cronică, Radio România Muzical, 20.11.2015)
Compozitorul ANTONÍN DVOŘAK
(1841 – 1904)
Simfonia a VII-a în Re minor, op. 70 îşi datorează existenţa unor împrejurări deosebite. În anul 1884, Societatea Filarmonică din Londra i-a acordat lui Dvořák titlul de membru de onoare, rugându-l să compună o simfonie în cinstea evenimentului. Cunoscut şi apreciat de publicul londonez atât ca autor, cât şi ca dirijor, Dvořák a scris o lucrare specială, de un caracter sever şi pasional, plină de dramatism. Simfonia a VII-a, ce apare ca un fenomen izolat în contextul creaţiei sale, este expresia unei veritabile crize artistice prin care trecea compozitorul, oscilând între două atitudini contrare: de a rămâne fidel spiritului şi caracterului naţional ceh sau de a deveni un „simplu muzician ceh“ de faimă mondială. Prima audiție a lucrării este datată 22 aprilie 1885, Londra, ”St. James” Hall, compozitorul aflându-se la pupitrul dirijoral.
Prima parte (Allegro maestoso), sumbră, cu o desfăşurare neliniştită, se bazează pe două idei melodice antagonice; tema principală trădează sentimentul atotprezent de apăsare, de durere, în timp ce tema secundă este intonată cu duioşie de flaut.
Partea a doua (Poco adagio) aduce afirmarea unei atmosfere liniştite, ca o biruinţă asupra încordării dramatice din prima mişcare. Din bogăţia liniilor melodice se impun două idei tematice cu caractere expresive apropiate.
Partea a treia (Vivace) este un scherzo plin de umor, dominat de ritmica vioaie a temei principale. În secţiunea centrală (Trio), oboiul şi fagotul exprimă, prin intermediul unei melodii pastorale, o stare sufletească de linişte.
Finalul (Allegro) reia problematica primei părţi, alternând momentele dramatice cu cele lirice. Ideea principală, expusă de corni şi violoncele, este însoţită de o serie de motive melodice ce gravitează în jurul ei, tema secundă aducând un contrast evident de conţinut şi expresie.
