De ce să mergi mai departe cu visul tău? Cât de greu este să trăiești exclusiv din muzică și ce sacrificii implică asta? Cum te afectează fizic și psihic sute de nopți nedormite și cum îți influențează asta viața personală? Sunt întrebări la care a încercat să răspundă craioveanul Bogdan Oprănescu, „Tobiță”, cum îi spun prietenii, la aproximativ zece ani de când a inființat trupa de rock alternativ No Antidote. Și nu e totul așa de simplu cum cred cei din exterior. Viața de artist înseamnă o sănătate șubredă, inconstanță financiară și emoțională, uneori depresie și senzația că nu mai ai cum să te împarți. Totuși, toate acestea nu sunt suficiente pentru a te face să renunți la visul tău, acela de a face muzică. Sau, cel puțin, nu au fost pentru el.
Cânți de aproape zece ani cu trupa ta, No Antidote. Ce simți că ai realizat în perioada asta?
Puteam realiza și mai multe în anii aceștia, sunt convins, dar, în mare, zic eu că am început să dobândesc un plan bun de management, diverse piese, compoziții proprii în diverse formule, experiență în domeniu și, cumva, m-am maturizat din multe puncte de vedere, nu numai pe plan muzical. Am avut contact cu fel și fel de oameni, unii mai pretențioși, alții mai puțin pretențioși, unii care încercau să dezbine trupa, alții care încercau să o unească. Am fost și mediator, și manager, și toboșar. Trupa s-a format în 2007 dintr-o altă trupă făcută de mine cu niște prieteni. Nu mi-a plăcut cum mergea treaba, le-am spus, cine vrea să meargă cu mine mai departe, acestea sunt condițiile. Trei dintre foștii membri au mers cu mine, după care l-am cooptat și pe Andrei Zuică, actualul basist din trupa No Antidote. El a mai rămas din formula originală, iar unul dintre membri care a mai rămas de acum cinci-șase ani este Nicoleta Ungureanu, una dintre solistele noastre.
„Am mai avut oferte de a lucra, dar am refuzat cât am putut”
Pe lângă domeniul muzical, ai mai muncit vreodată, să fii angajat la o firmă, să ai un șef?
Am lucrat în domeniul măsurătorilor pentru drum, proiectare. Nu am lucrat mult, pe un sezon de vară. Am mai lucrat la o firmă de camere de supraveghere, eram agent de vânzări, dar nici acolo nu am lucrat mult. Nu erau niște joburi solicitante din punctul acesta de vedere, dar eram sătul de treaba asta cu vânzările și cu convingerea oamenilor. Asta fac și în trupă și deja îmi pierdeam răbdarea. Am mai fost și manager la două baruri. Am mai avut oferte de a lucra, dar am refuzat cât am putut.
De ce ai refuzat și de ce nu ai un job ca oricare altul? Sunt mulți care au un job în timpul zilei, iar în rest cântă.
Oamenii care sunt angajați și au o trupă păstrează trupa ca pe un hobby. Este foarte greu și, din punctul meu de vedere, este imposibil să ai și un serviciu, să manageriezi o trupă și să păstrezi și starea asta de mulțumire în trupă. Eu, pe lângă a cânta la tobe, trebuie să mă întâlnesc cu oameni, să stau la repetiții, să iau fiecare punct de vedere în parte, să îl analizăm, și mereu am fost de partea adevărului și am încercat să nu dau dreptate niciunuia dintre membrii trupei, mai mult sau mai puțin. Iar pentru toate astea nu ai timp. Sunt oameni care vor să te întâlnești cu ei dimineața, la prânz, după-amiaza sau seara. Nu ai timp. Mă uitam la fratele meu, care și el cântă, iar el lucrează de când îl știu. Nu are timp, are mai multe proiecte și într-adevăr habar nu am cum poate să se împartă, dar nu se ocupă de partea de management. Pentru el, au decis cumva alții ce fac cu trupa. La noi, eu trebuie să fac asta. Ca să vină un om nou în trupă, să ia totul de la capăt, să organizeze, ar fi foarte dificil. Pentru că nu e totul atât de simplu, începând cu sunetul, luminile, scena pentru un concert… Pentru asta, noi am început să colaborăm cu băieții de la R&S Sound, care ne sunt alături de ceva ani, sunt singurii cu care am putut să lucrăm în zona aceasta. Sunt fără pretenții, e o colaborare de excepție mai ales datorită lui Robert, de la sunet, care este un om extraordinar de calm. Eu nu cred că se poate să faci un lucru foarte bine și cu altele pe cap. Dacă aveam serviciu, eram încărcat și cu alte probleme. Și așa, fac față câteodată cu greu. Am un calendar pe care scriu date, dar mai uiți, mai pleci, te mai sună cineva.
Plus că, mă gândesc, ai și o viață a ta, dincolo de trupă, cu problemele tale.
Viața asta a mea a fost, în acești zece ani, lăsată deoparte. Cumva, m-am neglijat foarte mult din multe puncte de vedere. Nu vreau să găsesc o scuză pentru asta. Mă mai și mint pe mine să prind curaj, dar ăsta este adevărul: m-am neglijat pe mine ca să mențin trupa cât mai sus. La genul de trupă cum suntem noi, cântăm și cover-uri, mergem și la evenimente private, avem compoziții proprii, concursuri și așa mai departe, este greu să ne formăm o imagine. Nu suntem peste tot, la toate televiziunile, nu facem lucrurile pe care le fac alte trupe ca să explodeze în promovare.
Voi ați pornit, inițial, ca o trupă underground și ați ajuns acum să fiți mai comerciali – nu în sensul rău al cuvântului. Ți-ai fi dorit să rămâi în underground?
Prima dată am pornit cu compoziții proprii, cu mesaje politice, sociale. Am avut, la un moment dat, ideea de a rămâne pe felia asta, însă am stat și m-am gândit mai bine ce vreau să fac cu viața și cu viitorul meu. Banii au avut o mare legătură și tocmai de aici s-a luat decizia. La un moment dat, m-am gândit că vreau să fiu inginer constructor – până la urmă, asta este calificarea mea, în diploma de la facultate. Am stat și m-am gândit dacă asta este, de fapt, calea pe care să merg sau să fac muzică. Mi-am dat seama că nu am nicio legătură cu construcțiile, știam din familie cum decurg treburile, tata fiind inginer și fratele la fel. Am văzut că nu mai ai timp de nimic și nici eu nu am, dar e altceva. Fac ceea ce îmi place, iar moralul și psihicul contează foarte mult în treaba asta. La evenimente trebuie mereu să fii cu zâmbetul pe buze, chiar dacă nu ai senzația asta. Tocmai de asta am ales să fac muzică, dar ca să fac asta și să pot să trăiesc – pentru că avere nu ai cum să faci la nivelul ăsta – am ales să continui cu muzica altfel. Am făcut încă o trupă de cover-uri, Ant & Crickets (Furnica și greierii – n.r.), mersesem pe treaba asta, ne-am dat seama că sunt două trupe, compuneam cu amândouă și am fuzionat cele două proiecte. Am mers pe partea cu evenimente, piesele căpătau altă formă, alt mesaj. Nu mai puteai să vii cu mesaje politice, sociale. Trebuia să fii un pic mai vesel. Suntem comerciali pentru cei care ascultă underground, dar pentru un om care ascultă muzică de radio, nu. O să urmeze, în sfârșit, primul album normal și sănătos la cap No Antidote, înregistrat la Marius Costache, la București, și pe care o să ascultați piese pe care nu ați crede că le-am cânta noi. Va fi o surpriză.
„În lunile mai goale, trăiești din ce ai pus la ciorap”
În zece ani ați rezistat pe plan local, ați ieșit și din Craiova, din Oltenia, v-ați dus prin toată țară. Mă interesează cum reziști financiar, atât tu, cât și colegii tăi care nu au alt job în afară de cântat. Spre exemplu, cât câștigi pe lună?
În domeniul ăsta, nu poți câștiga niciodată la fel. Nu poți să-ți faci niște planuri, să păstrezi atât pentru întreținere, atât pentru chirie, atât pentru facturi. Sunt luni, cum ar fi ianuarie, februarie, în care poți să te angajezi unde vrei tu, pentru că în perioada aia nu merge cu muzica. Te duci, faci altceva ca să faci un ban, dar cu muzica nu merge. Avem firma noastră prin care încercăm să facem totul legal și să putem să luăm niște bani, să nu fim trași la răspundere că facem o sumă de bani la un eveniment și că nu plătim taxe. Avem contabilă, ne face calculele, totul e pe linia de plutire. În legătură cu câștigurile, sunt luni în care câștigi maxim 600 de lei, sunt luni când poți să te duci și la 3.000 de lei, asta în sezonul cu evenimente private. Reușești să strângi pe perioada verii niște bani, îi pui la ciorap, îi lași acolo și, când vin lunile mai goale, trăiești din ce ai pus la ciorap. Nu am făcut niciodată o medie ca să văd cât câștig pe lună.
Ca artist, în ce pătură socială te-ai pune?
Clasa de sus o scoatem din discuție. Cumva mijlocie, ca să nu zic jos. Undeva între acestea două.
Mă gândesc că inconstanța asta pe toate planurile poate să aducă și modificări la nivel psihic. Citeam diverse materiale cum că artiștii care se implică foarte mult în ceea ce fac suferă de depresie.
Eram un puști și nu avem atâtea responsabilități, acum zece ani, dar de când am început să trec în cealaltă parte a omului, responsabil și matur, au început problemele. Și începe presiunea din spate, suflarea în ceafă, din partea părinților și a tuturor: ce faci cu viața ta, ce ai de gând. E o luptă crâncenă, groaznică. Tu știi că oamenii care îți reproșează asta nu sunt niște oameni care îți vor răul. Ideile lor nu sunt rele, însă nu coincid cu planurile tale și ești într-o discordanță continuă. Nu poți avea o relație ok nici cu părinții, nici o relație sentimentală. Depresiile pe care le-am avut în toți anii aceștia nu au fost din cauza faptului că nu am avut bani să îmi iau o pâine, nici vorbă de așa ceva, dar nefiind constant, automat nu prezinți siguranță pentru nimeni: nici pentru părinți, nici pentru iubită, nici pentru tine însuți. Cine vrea să meargă cu tine la drum, merge inconștient. Depresiile, într-adevăr, le au foarte mulți artiști. Toți cei care au rezultate, care se dedică și care își numără nopțile nedormite pe degete, toți au depresie.
„Pe mine cine mă salvează?”
Ai simțit vreodată, din partea societății, că ești un pierde-vară, că nu ai nicio perspectivă?
Normal. Asta se întâmplă și din cauza vârstei pe care o ai. Oamenii sunt indulgenți cu tine până la 24-25 de ani, când zic „lasă-l, că e puști, nu știe, nu vede”. Dar, în momentul când ai 26, 27, 30 de ani și ești în aceeași nebunie, în același vis, oamenii încep să te critice: „Ce discuți tu despre ce se întâmplă în țara asta, că tu nu ai lucrat niciodată, nu știi tu…”. Dacă nu sunt doctor, profesor sau orice altceva, înseamnă că nu exist? Pentru oamenii care te judecă, trebuie neapărat să ai o meserie din asta ca să exiști. Dacă vrei tu să faci ceva, să-ți faci visul tău și să mergi înainte cu ce ai tu în cap, tu plătești taxe. Lumea trebuie să înțeleagă asta. Banii pe care îi iei se duc într-o proporție către stat, pe impozite. Faci și tu la fel ca ceilalți, doar că tu alegi să nu ai un șef, sau să-ți organizezi ziua de mâine așa cum vrei tu și nu cum vor alții sau cum vrea statul. Tu vrei, totuși, viața ta. Lumea se grăbește să spună despre tine că nu faci nimic. Atunci, dacă nu fac nimic, haideți la evenimente să ascultăm muzică de pe CD-uri, nu mai ascultăm muzică, nu mai mergem la teatru pentru că și cei de acolo sunt actori și nu fac nimic pentru societate, să nu mai existe niciun tablou, că și ăia sunt pictori și nu fac nimic. În România, arta e cumva considerată nimic, sau un ceva la care apelezi când nu ai ce face. Foarte puțini oameni își fac din artă o necesitate. Foarte mulți o consideră un moft. De foarte multe ori, un om care lucrează de îi sar dinții și nu mai știe de capul lui, se duce în vacanță undeva și vede un băiat așezat turcește, cântând la chitară, sau o fată care stă și pictează. Și zice de ei că au figuri și că pierd vremea. În momentul de față, văd foarte mulți oameni care se plâng de meseriile lor. Am înțeles asta, e ok, dar nu veni să îmi strigi mie că lucrezi pe alt program și eu nu. Și eu fac foarte multe sacrificii. Pot avea patru evenimente la rând, din care nu știu câte ore dorm. Poate nu dorm. Poate după patru zile de evenimente nu mai sunt bun de nimic, am tobele în urechea stângă, chitarele în urechea dreaptă, mă gândesc la ce nu a mers bine. Pe mine cine mă salvează? Eu nu trebuie să consider că și eu muncesc în lumea asta și că merit să primesc înțelegere? Sunt meserii foarte grele, mult mai grele, știu asta. Uneori am foarte multe zile libere, însă în alte situații nu am timp de nimic. Trebuie să ne înțelegem unii pe alții.
Chiar voiam să ajung la asta, cum te-a afectat munca asta atipică la sănătate?
M-a afectat destul de mult, dar eu zic că merită. Ca să fac o glumă sadică, dacă mâine mor, nu mă căiesc de nimic. Nu am nicio problemă. Sunt fericit cu ce am făcut până acum și sunt conștient că o să fac și mai multe lucruri încolo. Nu m-am gândit niciodată că o să ajung la capătul puterilor și că trebuie să-mi schimb viața radical, acum. Sunt conștient că o să intervină diverse schimbări, dar mie mi-a plăcut mereu să merg în aventuri, cu prietenii, cu gașca. Viața mea a însemnat aventură. Îmi place viața de noapte și mie, iar când m-am apucat de asta, știam că o să am o viață de noapte și nu de zi. Mi-a afectat sănătatea, îmi fac analizele, sunt în parametrii oamenilor care au o viață de noapte activă și normal că nu sunt sănătos. Nu am probleme fizice grave, e adevărat că uneori m-am pus chiar pe locul trei, dar cel mai mult mă afectează psihic. Sunt foarte multe schimbări, de multe ori am luat-o de la zero și chiar de la minus cu trupa, iar dincolo de asta mai ai viața personală și mai primești și o veste proastă. Îți iei energie, dar stai să te gândești pe care dintre probleme să o rezolvi prima. Mereu am încercat să rezolv problemele trupei, și apoi pe ale mele. Am lăsat gunoiul sub preș și s-a ridicat preșul până la tavan. La un moment dat, dă peste și mereu mi se întâmplă așa. Nu am putut să fac curat în viața mea niciodată. Probabil că va trebui să mai treacă niște ani. Doar timpul o să decidă ce se întâmplă.
„Oricărei persoane care vrea să facă asta, îi spun să facă exact ce vrea și ce vor colegii de trupă”
În ultimul an au apărut foarte multe trupe tinere în Craiova. Ce sfaturi ai pentru fiecare dintre membrii acestor trupe?
Am fost la diverse concerte, am văzut către ce se îndreaptă. Sfatul meu este să facă ceea ce simt ei și să nu se lase influențați de oamenii care încearcă să îi devieze pe o anumită cale, să decidă pentru ei, cu riscul de a avea această instabilitate despre care am vorbit. Unui copil, unui adult, oricărei persoane care vrea să facă asta, îi spun să facă exact ce vrea și ce vor colegii de trupă. Deciziile să fie doar în trupă și atât. Și este foarte important să încerce să nu rămână doar trupe de deschidere. Publicul are foarte multe așteptări de la trupa principală din concert, iar când ai pus și o trupă de deschidere, publicul nu e atât de curios și entuziasmat. Dar uite că s-a întâmplat ca acea trupă să vină să impresioneze și cealaltă nu. Ei trebuie să fie capabili să își dea seama că trebuie să ridice cumva nivelul și standardul la care se află. Dacă vor să facă ceea ce am făcut eu, să o facă, să nu se uite în stânga și în dreapta. Să se zbată, să muncească, iar dacă văd că nu câștigă nimic, financiar vorbind, trebuie să ceară ceva și de la cei care organizează aceste concerte. Să meargă la festivaluri, să se implice în imagine, să se facă cunoscuți. Sunt foarte mulți care se lasă așa, la acest nivel. Multă lume spune despre noi că suntem o trupă de cover-uri, că e ușor, iei melodia altuia și o cânți, zdranga-zdranga. Dar e greu, sunt piese grele, deși par foarte simple. E o provocare să încerci foarte multe genuri, te deschizi psihic și îți lărgești orizonturile și e important să înveți cât mai mult.
Spune-ne, în încheiere, cum era Bogdan acum zece ani și cum este Bogdan acum?
Bogdan, acum zece ani, era slab, era copil, fără responsabilități, nu prea îl interesa foarte mult ce se întâmplă și mă căiesc, oarecum, că nu mai sunt așa. Acum, nu mai sunt nici slab, mă gândesc la toate prostiile și la tot ce se poate întâmpla, sunt prea responsabil. E bine să fii așa, dar nu atât de responsabil. E bine, uneori, să nu prea te intereseze ce se întâmplă în jur, ceea ce eu nu pot face. Cred că este o calitate să fii egoist în zilele noastre, și vorbesc cât se poate de serios, mai ales în domeniul ăsta. Altfel, devii o victimă fără cauză.
