Titlul de mai sus nu caută să transmită nici o undă de fatalism şi nici o critică învăluită la adresa Federaţiei sau a cluburilor din ţară.
Intenţia acestui articol nu este aceea de a judeca, în vreun fel, sau de a emite sentinţe în privinţa situaţiei juniorilor noştri.
Titlul de mai sus este scris, mai degrabă, cu îngrijorare; cu îngrijorarea sinceră a suporterului care a trăit şi urmărit – câteodată de aproape, alteori de departe – aventura rugby-ului românesc de-a lungul anilor, cu bucuriile şi tristeţile sale, şi care constată, cu amărăciune, declinul semnificativ al juniorilor noştri.
Este limpede că de câţiva ani încoace, rugby-ul juvenil a pierdut teren la nivel internaţional, şi, din păcate, pare să piardă în continuare.
Fără a face o dramă, îmi îngădui să afirm că eşecul de la Campionatul European U-18 a confirmat criza prin care trece rugby-ul la nivelul juniorilor.
Nu am avut ocazia să urmăresc meciurile formaţiei noastre şi, prin urmare, nu îmi permit să comentez pe marginea manierei de joc a echipei.
Fără îndoială, insuccesul i-a marcat pe tinerii jucători şi pe antrenorii lor, ei purtând o anumită responsabilitate pentru evoluţia nesatisfăcătoare din Portugalia.
Respectând sentimentele celor angrenaţi în această competiţie, ceea ce este trist este faptul că acest eşec reprezintă mai mult decât nereuşita unei echipe; reprezintă, cred eu, eşecul sistemului de pregătire a juniorilor.
Până nu va fi prea târziu, acest declin al juniorilor trebuie oprit.
Anul trecut, selecţionata U-19 a pierdut finala Campionatului European fiind învinsă de Spania, ratând, astfel, şansa calificării la World Rugby U-20.
Sigur, în lumina posibilităţilor şi resurselor reale ale rugby-ului nostru, calificarea în finală poate fi considerată, în sine, că satisfăcătoare; dar rugby-ul românesc are nevoie de mult mai mult decât de o finală pierdută în fata Spaniei.
Insuccesele în serie înregistrate în ultimii ani arată problemele serioase cu care se confruntă rugby-ul românesc la acest nivel.
Nu posed o statistică exactă a performanţelor juniorilor, dar, dacă am încerca să facem un bilanţ al ultimilor 20 de ani, se constată că, în general, pot fi identificate trei momente de vârf: ediţiile Campionatului Mondial U-19 din 1996, din Italia, şi din 2005, din Africa de Sud, precum şi Campionatul Mondial U-20 din 2009, desfăşurat în Kenya.
Trei momente majore înşirate de-a lungul a 20 de ani – pe care le-am apreciat şi preţuit atunci şi pe care le apreciem şi preţuim şi acum – este, totuşi, cam puţin, ele indicând o lipsă de coerentă şi continuitate care a afectat şi afectează sănătatea rugby-ului românesc.
Aceste trei participări au constituit momente importante în existenţa rugby-ului nostru şi fiecare a permis lansarea unor tineri jucători care au urmat cursul normal al evoluţiei lor sportive, devenind, mai târziu, jucători de bază ai Naţionalei.
În special, ediţiile din 1996 şi 2005 au avut un rol esenţial în această privinţă.
În 1996, a fost generaţia lui Sorin Socol, Petre Mitu, Gabriel Brezoianu, Alexandru Manta, iar cea din 2005 i-a inclus pe Cătălin Fercu, Florin Vlaicu, Mihăiță Lazăr, Mihai Macovei, Viorel Lucaci.
În ceea ce priveşte echipa din 2009, “recolta” nu a fost tot atât de rodnică, din câte cunosc doar Mădălin Lemnaru, Alexandru Ţăruş şi Adrian Apostol au fost selecţionaţi, în mod regulat, în lotul echipei naţionale. Şi, dacă nu mă înşel, alţi câţiva – Marian Drenceanu, Dorin Lazăr, Valentin Mototolea, Andrei Florescu, Cristi Cornei, Cristian Munteanu – au reuşit să facă pasul către SuperLiga CEC Bank, jucând la echipe din prima ligă a ţării.
Din câte se observă, aportul selecţionatelor de juniori ca principal furnizor al tinerilor jucători capabili să joace în Naţională a scăzut pe măsura trecerii anilor.
Alături de aceste trei evenimente, se cuvin amintite şi evoluţiile selecţionatelor U18, din 2009, şi a selecţionatei U21, din 2008 şi 2009. Meciul cu Georgia din finala disputată la Madrid – revenirea de la 0-17, cele trei eseuri ale aripei noastre George Cătună – constituie o amintire extrem de plăcută, dar ele nu rezolvă problemele de fond ale rugby-ului nostru.
Revenind în prezent, îngrijorător nu este doar faptul că echipa U18 a terminat pe ultimul loc al competiţiei găzduite de Portugalia.
Nu vreau să dramatizez situaţia, dar ceea ce mi se pare a fi o situaţie extrem de serioasă este faptul că eşecurile din ultimii ani sunt rezultatul șubrezeniei şi fragilităţii sistemului de formare al tinerilor jucători.
De altfel, slăbiciunea sistemului de juniori este punctul nevralgic şi una dintre marile provocări cu care se confruntă, la ora actuală, rugby-ul românesc.
Aceasta nu este o noutate, este o problemă cronică a rugby-ului nostru cunoscută de toată lumea: administratori, tehnicieni, suporteri.
Şi ştim cu toţii că o asemenea problemă poate avea efecte profund negative asupra întregului edificiu al rugby-ului nostru.
România a avut un moment bun la Cupa Mondială de anul trecut, iar acest moment trebuie menţinut şi amplificat.
Echipa naţională de seniori este port-drapelul rugby-ului românesc şi în epoca actuală a profesionismului, o epocă caracterizată de divizarea strictă a eşaloanelor valorice, ea este principalul (şi, probabil, singurul) criteriu de evaluare care contează în ochii administratorilor rugby-ului mondial.
În funcţie de rezultatele echipei naţionale, se stabilesc meciuri-test cu naţiunile puternice, se stabilesc clasamente şi ierarhii, iar pe baza acestora, se hotărăşte şi modul de distribuire al finanţării la nivel mondial.
Aşadar, nu mai este nevoie să subliniem importanţa capitală de a avea o echipă naţională performantă şi competitivă.
Dar starea, capacitatea şi forţa unei echipe naţionale depind, în mare măsură, de condiţia sistemului la nivelul juniorilor.
Juniorii de astăzi sunt seniorii de mâine – iată un truism care simbolizează esenţa problemei cu care se confruntă, la această oră, rugby-ul nostru. O problemă extrem de spinoasă şi dificil de rezolvat.
Fără juniori de valoare nu poate exista o echipă de seniori de valoare. Sigur, există şi alte metode de a încerca construirea unei echipe competitive.
Una dintre ele este folosirea jucătorilor naturalizaţi, o metodă care este, deja, aplicată în campionatul intern şi la nivelul echipei naţionale.
Părerea mea este că această metodă a ajutat foarte mult rugby-ul românesc, observându-se o anumită creştere valorică a campionatului intern.
Calea de a aduce jucători din Emisfera sudică – cale deschisă, dacă nu mă înşel, de Farul Constanța – a condus la un progres clar, îndeosebi al nivelului jocului pe treisferturi.
Apariţia „sudiştilor” a constituit un fel de terapie de şoc care a injectat un cu totul alt „ser” tehnic şi tactic în organismul rugby-ului nostru.
Cel mai bun exemplu îl constituie Paula Kinikinilau a cărui prezenţă în echipa naţională a ridicat, în mod indiscutabil, ștacheta valorică în privinţa jocului liniei de treisferturi.
Rămâne de văzut în ce măsură contactul cu cultura Emisferei Sudice va influenţa sistemul de formare al juniorilor noştri; dar toţi aceşti jucători sosiţi din Insulele Pacificului, Noua Zeelandă, Australia şi Africa de Sud au ridicat nivelul competițiior interne având o contribuţie care trebuie apreciată şi remarcată.
Este foarte posibil ca, nu peste multă vreme, „Stejarii” să alinieze o linie de treisferturi alcătuită, în întregime, din jucători naturalizaţi.
Având în vedere limitele cunoscute în ceea ce priveşte resursele proprii, această posibilitate ar ajuta, probabil în mod substanţial, echipa noastră în lupta pentru calificarea la Cupa Mondială din 2019.
Pe termen lung, însă, nu aceasta este soluţia de care are nevoie rugby-ul românesc pentru a-şi crea şi consolida o poziţie solidă, de durată, pe harta Planetei Ovale.
Importul de jucători va întârzia construcţia unei baze interne solide care să ofere condiţiile normale realizării procesului de formare a tinerilor jucători.
Formarea juniorilor în sânul rugby-ului nostru trebuie să reprezinte prioritatea de căpătâi în construcţia unui fundament solid.
Şi când menţionez procesul de formare nu mă gândesc doar la jucători, ci şi la antrenori.
Fără tehnicieni de valoare nu se pot crea generaţii de jucători de valoare.
Rugby-ul este profesionist, dar, în cazul României profesionismul este concentrat la vârful piramidei celor câteva cluburi puternice, în timp ce bazs se află la nivelul juniorilor, în sfera rugby-ului amator.
În rezolvarea problemei rugby-ului juvenil, România nu trebuie să copieze alte ţări, şi aceasta nu pentru că nu „ne vindem țara” ci pentru că trebuie să îşi găsească propriul drum şi propriile metode de a ieşi din impas; şi asta pentru simplul motiv că situaţia din fiecare ţară este diferită şi natura problemelor este diferită.
Rugby-ul nu ocupă un loc foarte important în universul sportiv al ţării şi nu se poate spune că se numără printre sporturile care să atragă mii de tineri şi zeci de mii de spectatori pe stadioane. Şi nici nu este unul dintre sporturile care să fie căutat şi răsfăţat de sponsori generoşi.
Prin urmare, nu cred că soluţia este aceea de a copia orbeşte modele din alte ţări.
Da, este bine să studiem sistemele altor naţiuni, ne putem inspira din experienţa lor, putem folosi ajutorul specialiştilor din alte ţări, dar totul trebuie adaptat la condiţiile rugby-ului nostru.
România nu este Japonia, acolo unde se joacă rugby în peste 500 de universităţi şi care are o ligă profesionistă, susţinută de unele dintre cele mai puternice companii din lume, în care evoluează unii dintre marii jucători – chiar dacă trecuţi de zenitul carierei – din Noua Zeelandă, Australia, Africa de Sud, Fiji, Samoa sau Tonga.
România nu este nici Georgia, care posedă – în afara unei remarcabile pasiuni pentru rugby – un miliardar că Bidzina Ivanishvili – fost prim-ministru al ţării – care finanţează din propria sa avere aproape întreaga infrastructură a rugby-ului georgian. Rolul domnului Ivanishvili este unul crucial în dezvoltarea rugby-ului în ţara sa, ceea ce l-a determinat pe Milton Haig, antrenorul neo-zeelandez al Georgiei, să declare: „Din punct de vedere al pregătirii de înaltă performanţă, nimeni în lume nu are ceea ce avem noi [în Georgia]”.
Este o şansă enormă şi un absolut privilegiu că antrenorul unei echipe naţionale din eşalonul secund să fie în poziţia de a face o asemenea declaraţie!
România nu este nici Argentina care se poate lăuda cu un sistem al rugby-ului amator foarte puternic ceea ce i-a îngăduit un progres continuu şi – extrem de important de scos în evidenţă – i-a îngăduit o tranziţie plină de succes de la amatorism la profesionism.
De la fiecare putem învăţa câte ceva care să devină folositor într-un proces de re-construcție.
Prin urmare, rugby-ul românesc trebuie să se adapteze realităţii din ţară şi să caute propriile sale soluţii în condiţiile existente.
Sigur, este uşor de spus şi de scris, dar infinit mai greu de făcut.
Întrebarea cheie este: care sunt soluţiile potrivite?
Şi mai departe:
– Ce se poate face mai bine decât s-a făcut până acum?
– Care sunt priorităţile şi metodele strategiei de redresare a rugby-ului juvenil?
– Există o structură coerentă care să permită implementarea eficientă a unei asemenea strategii?
– Avem destui antrenori de juniori suficient de bine pregătiţi pentru a conduce acest proces dificil?
– Avem, oare, nevoie de ajutorul unor tehnicieni străini specializaţi în sistemele de pregătire şi dezvoltare a juniorilor? Este posibil ca World Rugby să ajute România, în mod specific, în această privinţă?
– Pot fi atraşi unii dintre jucătorii din Emisfera Sudică să ia parte, că viitori antrenori, în acest proces de pregătire a juniorilor?
Evident, nu orice jucător care a venit din Sud devine, în mod automat, un antrenor de valoare. S-ar putea, însă, să existe printre ei unii care să dovedească faptul că posedă calităţile necesare şi să fie interesaţi, în mod real, într-o asemenea experienţă.
Rezultatele mediocre din ultimii ani ale juniorilor indică o situaţie dificilă care are și poate avea urmări din ce în ce mai adânci în ceea ce priveşte progresul rugby-ului nostru.
Acest declin al juniorilor trebuie oprit.
Până nu va fi, într-adevăr, prea târziu.
Eugen Cionga (Toronto)
