Vara și vacanța de vară s-au terminat. Toamna nu se grăbește să apară, iar în supermarket și pe străzi, din mașini, nu se mai aud câte un „să mergem la spese” sau „muoviti mai repede, mamaie”. Așa arată, vara, o scenă olteană, între râs și suspin, reflectând realitatea diasporei: pleacă pentru un trai mai bun, dar se întorc încărcați de obligații, dor și regrete.
– Adina COSTACHE –
Șoseaua națională ce traversează Oltenia se transformă, de cele mai multe ori vara, într-un fel de pistă de aterizare pentru diaspora: mașini cu numere de Italia, Spania, Germania sau Marea Britanie se împing la semafoare, claxonul devine limbaj universal, iar șoferii se privesc unii pe alții ca la o cursă de formula 1, dar cu cărucioare de copii și bagaje voluminoase.
Într-un supermarket, un spectacol identic se desfășoară între rafturile cu pâine și ulei:
— „Robi, sbrigati! ” strigă mama, încercând să facă ordine în căruțul de cumpărături.
— „Hai să facem niște spese (n.r. cheltuieli),” răspunde copilul, cu un zâmbet care anunță că, gramatica italiană a devenit mai importantă decât cea română.
— „Lascia telefonul ăla odată, că acum se închide la mercato!” continuă mama, într-un mix fascinant de disperare și comandă militară.
— „Stai zitto că ne facem de râs…” adaugă o vecină, cu un zâmbet ironic, dar cu un ochi care urmărește fiecare gest ca și cum ar analiza o specie exotică.
Subtile comentarii se strecoară printre rafturi: „Ia uite-o pe Georgi, niciodată nu a știut să pronunțe corect ghiro… și acum vrea să explice și lui Robi cum se fac paste al dente în română!”
Este un fel de teatru involuntar, unde intonația străină a pătruns subtil în vocabularul local, iar râsul ascunde un soi de răutate simpatică: „Să vedem acum dacă te descurci cu două limbi și jumătate de viață pierdută pe străini, dragă!”. Copiii încă mai amestecă româna cu italiana, iar părinții zâmbesc amar, știind că nici măcar cu GPS-ul nu pot găsi drumul înapoi la timpul pierdut.
Și totuși, nimeni nu vine să se relaxeze. Fiecare pas, fiecare gest, este calculat: ba să repare un acoperiș, ba să investească într-un mic proiect acasă, ba să refacă ce timpul a stricat. Pentru cine fac toate acestea? Pentru pământul românesc, căci îi atrage încă mirosul, sau doar pentru propria conștiință și datorie?
Starea de fapt: cifrele oficiale
Conform datelor Ministerului Afacerilor Externe, la sfârșitul anului 2021 erau în diaspora aproximativ 5,7 milioane de cetățeni români stabiliți în străinătate (MAE – Date Statistice).
Distribuția pe țări relevante:
Italia — ~1.137.728
Spania — ~1.087.923
Marea Britanie — ~949.810
Germania — ~826.154
Statele Unite — ~464.814
Aceste cifre reflectă realitatea migranților care au părăsit România în căutarea unui trai mai bun și a unui statut social pe care țara lor de origine nu l-a oferit (dar care, surprinzător, se obține peste granițe, cu răbdare și sudoare).
Vacanța s-a terminat — dar nu s-a întors cine trebuia
Pentru cei plecați, vara nu a fost despre relaxare. Cei reveniți s-au găsit între două lumi: dorul de acasă și rutina de „dincolo”. Vizitele au fost scurte, cu zâmbete și vorbe pe jumătate traduse, iar timpul nu a mai avut răbdare să aducă împreună generațiile. Cei plecați s-au întors cu buzunarele mai pline, dar cu sufletul încărcat de ani de muncă, lipsă de somn și dor. Copiii, părinții, frații rămași acasă, toate pierderile se adună într-un inventar al inimii.
O realitate dureroasă: ce au lăsat plecații în urmă
Dincolo de limba alterată, cei plecați au plătit un preț greu: dorul de părinți, frați, bunici. În anii în care ei încercau să devină cineva, părinții îmbătrâneau, bunicii plecau dintre ei, iar cuvintele rămase nerostite s-au transformat în regrete tăcute: nu au apucat să spună cât de buni și puternici au fost, cât de mult i-au iubit și cât de greu le-a fost fără ei.
Sărăcia, sacrificiile și singurătatea au fost parte dintr-un preț pe care România nu l-a evaluat: oameni care au crescut altundeva, au devenit profesioniști și cetățeni respectați, dar au pierdut timpul în care puteau fi și aici „acasă”.
Omul pe care România nu l-a educat, dar l-a pierdut
Astăzi nu vorbim doar despre migranți, ci despre oameni care au învățat să supraviețuiască și să prospere, dar care au plătit cu dorul și cu timpul. România nu i-a crescut, nu i-a răbdat, nu le-a oferit resursele emoționale să devină nu doar cetățeni, ci oameni întregi aici, acasă.
Și dacă vacanța s-a terminat, întoarcerea adevărată abia începe: este povestea oamenilor care au încercat să fie cineva și au devenit. Dar nu aici. Este povestea celor care nu au apucat să-și ia la revedere, să spună „te iubesc” și care au pierdut pentru totdeauna clipele în care România putea fi casă, nu doar amintire. Uneori se întâmplă să își piardă mama, tata, bunicii și să nu apuce să îi vadă niciodată, să nu le spună cât de buni și puternici au fost, cât de mult i-au iubit și cât de greu le-a fost să îi suporte pe ei și dorul lor. Și rămân singuri, uitați, plângând într-un colț, între doi-trei vecini străini, într-o casă care le amintește că timpul a trecut fără să îi mai aștepte.
Și astfel, vara diasporei se termină, dar dorul rămâne — mai dens decât orice bagaj întors acasă.
