Peste 50 de meșteșugari i-au bucurat și anul acesta pe craioveni cu obiectele și produsele realizate de ei, la cea de-a 46-a ediție a Târgului Meșterilor Populari organizat de Muzeul Olteniei, prin Secția de Etnografie, în parteneriat cu Consiliul Județean Dolj, Primăria și Consiliul Local Craiova, Centrul Județean pentru Cultură și Artă Dolj, Teatrul pentru Copii și Tineret „Colibri” – Secția Folclor. Născut din dragoste pentru tradiție, târgul este o poveste frumoasă care va continua cât timp oamenii își vor aminti rădăcinile. Iar meșterii lui sunt povești nepieritoare. Mai jos sunt câteva dintre ele.
Povestea pâinii de la Rast
Trei zile au ars focurile pe vatră. Cu cât se împuținau lemnele frumos stivuite dedesubt, cu atât se făcea coada de așteptare mai mare în dosul mesei și se ridica norul de fum deasupra mulțimii. Și cu atât nu mai pridideau mâinile soților Sfîrlează din Rast. Mioara făcea aluatul – doar cu făină, apă, sare și drojdie. Îl frământa bine, îl întindea rotund și mare, apoi îi făcea semnul crucii cu furculița. Pentru că pâinea se-nchină, așa a învățat ea de la bătrâni și-așa o face și azi, în anul 2025. O ungea apoi cu roșii de grădină, date pe răzătoare ș-o punea pe cârpător, gata de copt.
În vremea asta, mama Severica, soacra, se odihnea pe un scaun alături. Ea avea în grijă vânzarea, când erau pâinile gata. Constantin, bărbatul, muncea de zor: ațâța bine focul și încingea țăstele. Patru la număr, făcute tot de el și aliniate frumos pe vatră, să facă față cererii tot mai mari a oamenilor veniți la târg care aflau de minune: pâine la țăst, exact ca aceea de acum 100 de ani, proaspătă, gustoasă și fierbinte, coaptă chiar în centrul Craiovei, la Târgul Meșterilor Populari.
„De cinci ani de zile mă ocup de fabricarea țăstelor. Și dacă am văzut că se cere tot mai mult pâinea noastră tradițională, încet-încet m-am apucat și de producția de pâine”, spune Constantin Sfîrlează, în vreme ce mâinile învârt jarul pe vatră. E singurul producător de nivelul acesta din Oltenia. Iar în țară mai e doar unul, pe la Buftea.
Pământ, paie tocate și păr de capră e rețeta de țăst. Simplă și nu prea. Trebuie să ai mâini pricepute, ochi bun la potrivit cantitățile, dar și la vremea de-afară, ca să se usuce bine. Și, mai ales, iubire de meserie, cum numai un meșter adevărat o poate avea. Rețeta de pâine e și ea simplă, cum a moștenit-o de la bunici. Taina e însă făina.
„Am găsit o moară tradițională la noi în zonă care nu adaugă amelioratori. Macină boabele curat, așa cum sunt ele, naturale. Doar acolo îmi fac făina, de-asta are gustul ăsta deosebit”, zice Constantin, cu ochii lucind de mândrie ca jarul de lângă el.
Face pâine și de-acasă, la comandă. E mai ieftină decât la târg, pentru că nu adaugă cheltuielile de drum, cazare, mâncare. Uneori merge la evenimente care vor să ofere invitaților spectacolul pâinii la țăst. Atunci, Constantin, Mioara și mama Severica pleacă cu toate după ei, ca acum, la târg: vatră, lemne, țăste, ligheane, saci de făină și restul de trebuință. Nu se plânge niciunul: cererea e tot mai mare, afacerea merge. Pentru că oamenii încep să-ntoarcă inima spre tradiție.
Marin Trușcă și ucenicii
Unde se termina coada, cinci copii imbujorați și primeniți în costume populare se învârteau neobosiți de la roată, la standul cu obiecte, la clienți. Cum nu le tăcea gura, așa nu le stăteau mâinile.
„Acesta este un cocoș-pușculiță în care copiii își strângeau banii pe vremuri și îl spărgeau ca să meargă la târg și să-și cumpere ce voiau”, explică o fetiță obiectul ținut cu grijă ca pe o comoară. „Iar aceasta este o farfurie cu pomul vieții, fiecare ramură reprezintă un membru al familiei, este 35 de lei”, sare un țânc cu vestă cusută de mână, ridicând peste cocoș o farfurie migălos lucrată. „Împreună, dacă vreți să le luați pe amândouă, sunt 75 de lei”, anunță el oferta de nerefuzat. Vorbesc unul peste altul, care mai de care să laude marfa ieșită din mâinile lor, zâmbind politicos și dând informații corecte despre simboluri, materiale, procesul creației.
Toți sunt ucenicii lui Marin Trușcă, cel mai cunoscut olar din Oboga, care a venit la prima ediție a târgului, în 1968, și care, din `86, a învățat sute de copii meșteșugul olăritului. Acum, la ediția cu numărul 46, a câștigat unul dintre cele două premii: Premiul Cetatea Băniei.
„Târgul ăsta a început cu cei trei mari meșteri: Marin Trușcă, Răducan Ion și Ciungulescu Grigore, olari de la Olt, și cu Cosma Popescu, de la Terpezița, Dolj, care făcea ocarine”, își amintește cu emoție meșterul și profesorul Trușcă. „Au mai trecut anii și au început să vină la Craiova cei de la Vlădești, Vâlcea – Șchiopu și Arniceru, vestiți pentru meseria lor. După aceea, din Corund și Horezu. De la Horezu veneau toți olarii din sat, era plin de oale tot târgul. Acum, ce să zic, an de an s-a tot restrâns și nu știu de ce”, adaugă Marin Trușcă, privind cu tristețe în jur.
Alexandra, Bianca, Gabriel, Cristina și Bianca-Diana, sunt doar cinci dintre elevii cu care profesorul încearcă de când lucra la Casa Pionierului să readucă în atenție meșteșugul frumos al olăritului.
„Îi las din mână când văd că au învățat tot ce știu eu. Întâi îi pun să modeleze jucării, asa încep toți. Trebuie să simtă lutul, să-l învețe. La stadiul ăsta e acum băiețașul, Gabriel, are numai șapte ani și vine la mine de vreo trei luni. Dar îl văd eu că va ajunge olar, are vână… Le dau dup-aia motivele tradiționale: pomul vieții, cocoșul, spirala. Doar pe urmă trec la roată – la una tradițională, nu electrică, pentru că trebuie să știe să lucreze cu toate deodată: piciorul să învărtă, mâinile să modeleze și capul să gândească”, mai spune meșterul, neuitând să adauge cu mândrie că elevele lui câștigă an de an locul întâi la Olimpiada Națională de Meșteșuguri Tradiționale de la Sibiu.
În fața roții cu lutul neuscat, copiii înșiraseră la vânzare obiectele lucrate de ei. Fluiere în forme de păsări, animale din ogradă, apoi castroane, căni, farfurii. Le tot aranjau cu grijă, potrivind prețurile sau convingând privitorii să se apropie.
„Dar nu vreți să cumpărați ceva? Puteți să luați un cuc în locul farfuriei, se fluieră cu el”, readuce Gabriel, deja expert în marketing, discuția la subiectul principal. Triumfător, dă banii colegei Cristina, olar-ucenic și casier de nădejde.
Iliana și Ionică Ciobanu și icoanele
”În 2001, soțul meu, Ionică, lucra la fabrica de mobilă, sculpta coroanele de flori de pe uși. Eu eram lacatuș-mecanic tot acolo. Stăteam într-un cămin de nefamiliști. Am trecut odată către serviciu pe aici și am văzut că se amenaja târgul. I-am zis atunci: la mâna pe care o ai tu, hai să facem ceva în plus ca să câștigăm și noi mai mulți bani. Ne doream să ne mutăm la casa noastră până să dăm copiii la școală. Ne-am înscris la târg – pe vremea aceea domnul Enache era director. Dumnealui ne-a ajutat apoi să mergem și la târguri prin țară”, povestește Iliana Ciobanu începuturile în meșteșugul lemnului.
În vreme ce soțul se perfecționa în sculptura de icoane, ea a absolvit o postliceală sanitară. În timpul liber plecau împreună la târgurile din țară. Lucrurile mergeau din ce în ce mai bine. S-au mutat de la cămin, iar Ionică de la fabrică. Cu un împrumut fără dobândă de la o cunoștință, și-au deschis propriul atelier. O operație de hernie de disc a obligat-o pe doamna Iliana să renunțe la meseria de asistentă – nu mai putea sta ore în șir în picioare. Așa că a început să picteze și să creeze propriile obiecte.
„Întâi am făcut o matrioșcă pe troacă. A ieșit o nebunie. Apoi am pictat tărăncuța pe lingură, apoi icoanele”, povestește zâmbind Iliana Ciobanu. Din însoțitoare la târguri, plătitoare de cazare și masă, a devenit meșter în toată regula, beneficiind de toate facilitățile corespunzătoare. Acum, ea și soțul sunt colegi de breaslă, lucrând cot la cot, consultându-se pentru orice. Copiii sunt mari – fata este manager în SUA, iar băiatul, chef bucătar pe un vas de croazieră. Și da, și-au făcut și casa la care au visat.
„Suntem fericiți”, spune doamna Iliana. „Meșteșugul e o muncă frumoasă pe care o facem din pasiune și din care câștigăm atât cât ne trebuie”.
Ana Săndulescu și iubirea de covorul oltenesc
Printre pavilioanele târgului, n-aveai cum să ratezi unul anume. De jur împrejur atârnau covoare și carpete oltenești, frumoase de mai mare dragul să te uiți la ele. Pasărea, spicul, copacul, coloana infinitului, toate în culori curate și țesătură dreaptă, îngrijită, perfectă. În mijloc, pe un scăunel, stătea Ana Săndulescu, împletind neobosită la cei 82 de ani ai săi un ciorap de lână.
„Păi, ce, să stau?!”, râde peste ochelari. ”Dacă n-am ghergheful, fac eu ceva. Uite, p-ăsta l-am început odată cu târgul. Pe frate-su l-am dat gata pe tren, până la Covasna, unde merg în fiecare an să mă pun pe picioare. De la gară am venit direct aci, să știi! Le-am spus acolo: domnule doctor, să-mi dați drumul mai devreme cu o zi, că eu nu pot să lipsesc de la târgul nostru! Și mi-au dat, ce să facă”.
Fie ploaie, fie soare, Ana Săndulescu n-a lipsit de la vreun târg al meșterilor populari din Craiova din ultimii 20-25 de ani. Pentru că a prins drag de meșteșugul țesutul de când era o fetișcană de 14 ani și o aduseseră părinții la Școala Populară de Artă din Craiova, să învețe meserie. După școală, a fost angajată la Arta Populară unde s-a remarcat repede pentru iscusința ei.
„Ne-au pus pe mine și încă cinci fete să lucrăm covorul ăla mare care e pe perete la intrarea în Casa Poporului. De două degete țeseam pe zi, nu mai mult. Trebuia să fie curat, fără noduri, fără greșeală. În trei luni l-am terminat și l-au dus șa București. E mândria mea și acum”, zice doamna Săndulescu cu privirea sa vioaie ca un țipar.
A primit premii multe la viața ei, chiar Cetatea Băniei, la un târg din alt an. Dar cel mai mult o bucură că poate să lucreze covoarele oltenești pe care le iubește ca pe ochii din cap și pe care și-ar dori să le iubească toți oltenii la fel. „În covorul ăsta e toată viața noastră: credința, pasărea, spicul, pomul vieții. Cine are unul e bogat”.
Matei, copilul târgurilor
Lucrările familiei Gheorghiu din Târgu Jiu sunt binecunoscute craiovenilor iubitori de artă sacră. Icoanele lor bizantine pe lemn, sticlă sau frescă, în care sunt integrate simboluri ale spiritualității și culturii românești, sunt prețuite de vizitatori de 18 ani, de când cei doi soți, Florin și Ina, participă la târgul din Craiova. Anul acesta, niște lucrări noi „au spart” însă expoziția lor: pirogravuri mici naive, deosebit de frumoase prin tehnică și simbolistică.
Autor este Matei, al doilea născut al artiștilor care, ca și sora sa, Ana, a venit pe lume cu arta în sânge. Iar dragostea de târg a deprins-o din cărucior, însoțindu-și părinții peste tot. Mai târziu, când s-a ridicat pe picioare, a devenit ”copil de târg”, făcând mici servicii colegilor de cort. Așa a prins gustul lucrului, dar și al banului câștigat din el.
„Când aveam 9 ani, am mers la un târg și am pus la vânzare câteva lucrări realizate de mine. Atunci am înțeles că trebuie să muncești ca să câștigi”, spune înțelept puștiul cu ochi visători. Acum are 13 ani și este deja cunoscut în târgurile din țară. Primește comenzi și este primul în atelier dimineața. Deși e încă indecis în privința liceului – mai are un an să se hotărască – a acceptat pe loc să trimită lucrări la târgul de Crăciun din Craiova. Care, peste 10 – 20 de ani, vor valora probabil semnificativ de mult!
Furculision, brand de meșteri argintari
Dacă în față oamenii se adunau la focul pâinii în țăst, ceva mai în spate un ciocănit egal, continuu îți atrăgea numaidecât atenția. Bijuterii aurii, argintii, așezate în cutii obișnuite din catifea sintetică – nimic ieșit din comun. Nici treningul alb ca neaua, cu firma occidentală la vedere nu stârnea mirarea. Și totuși, la o privire mai atentă, remarcai că mâinile cu mâneci imaculate mânuiau cu dexteritate un ciocan. Îndoiau o furculiță de argint.
„Doamnă dragă, noi suntem meșterii argintari Dumitru, care am venit cu ideea de a lucra și de a patenta crearea unei bijuterii dintr-un lucru vechi folosit. Ne găsiți sub brandul Furculision. Din linguri, furculițe, cuțite din argint sau alpaca realizăm bijuterii unicat, în combinație cu pietre naturale, cristale”, spune Tiberiu Dumitru, oprind ciocanul pentru a arăta lucrarea.
Deasupra mesei, înșirate pe o sfoară, bijuterii finalizate prin aceeași tehnică se distingeau clar de celelalte prin forma neobișnuită, extravagantă: un mâner de cuțit lega strâns o piatră, câteva furculițe se răsuceau în chipuri diferite, accesorizate cu câte un cristal sau o piesă lucrată în filigran.
„Bijuteriile din colecția Furculision sunt manufacturate din tacâmuri vechi din argint masiv (furculițe, linguri și lingurițe), minuțios decorate prin martelare și gravare manuală , decorate cu pietre naturale atent selecționate, compozițiile artistice fiind împodobite cu elemente simbolice culturii și tradițiilor românești”, este descrisă pe un site de specialitate colecția din care câteva elemente au ajuns și la târgul din centrul Craiovei, semn că familia de argintari e una autentică, cu vechime și apreciată în domeniu. Meșterul-șef e Ionel Dumitru, țigan argintar, dar nici fiul Tberiu nu se lasă mai prejos, în special cu reclama, la care se pricepe mai bine decât un profesionist. „N-am terminat liceul, dar am făcut în atelier o rochie care imită în totalitate argintul, o dantelă de argint, de fapt. Dintre toți meșteșugarii care au avut această temă, noi am fost aleși să o finalizăm. A fost expusă la Paris. Ne mândrim cu cine suntem: meșteri țigani argintari. Care așa ne-am născut, ne punem sufletul în meseria noastră și așa vor face și copiii copiilor noștri”, afirmă el tare, cu ochii la bebelușul legănat mai încolo, în bocănelile de ciocan.
În 46 de ani, multe povești s-au scris la Târgul Meșterilor Populari din Craiova. Cu acul, cu suveica, cu dalta sau pensula, toate au izvorât și curs din dragostea oamenilor care își iubesc meșteșugul ca pe copilul lor. Și vor mai curge multe înainte, căci nimic nu e mai de preț pentru un popor decât să-și știe și îndrăgească identitatea.
