Zboară veşti contradictorii,/Se-ntretaie ştirile…/Ce e?… Ce e?… Toţi întorc privirile…/S-a ivit pe culme Toamna,/…(Topârceanu). Toamna se culeg roadele (inclusiv politice), zice românul. Problema e că nu prea avem ce culege. Se stă numai la televizor, politicieni, guvernanţi, „bobor”, zi şi noapte, că te-ntrebi dacă, şi când, şi unde, şi cine mai munceşte în ţara asta. Ar trebui ca toamna abia începută să fie Toamna Bărbaţilor, fiindcă ne-am cam săturat de intrigăraie muierească, așa n-ajungem nicăieri. Capul familiei, oriunde în lume, e bărbatul. Ţara, care e familia mai mare (nenea Iancu), trebuie condusă de bărbaţi (de unde vorba, bărbat de stat), nu de îngeri şi muieri, precum politicienii noştri. Ei ar putea să ia exemplu de la Angela Merkel, care e un adevărat om/bărbat de stat. Dar n-avem noi norocul ăsta pentru că suntem originali nevoie mare, cine mai e ca noi.
Ca atare, continuăm s-o întoarcem ca la Ploieşti. Zice Caragiale despre asta, în schiţa ,,Întârziere”, la 1900: ,,Dela Ploiești, trenul de Predeal ca să apuce spre București schimbă frontul și, ca și cum ar vrea să se întoarcă înapoi, locomotiva se pune acolo, unde până aici era coada trenului”. Când trenul pornea, călătorii aveau un sentiment general de teamă că s-au suit într-o cursă greșită, acesta părând că se întoarce la București, deși, în realitate, rula pe linia spre Predeal.
Ei bine, fiind noi în anul de graţie 2019, la 30 de ani de la alt „întors”, e normal să ne comportăm ca la Ploieştii din 1900 şi să ne mirăm că o ţară întreagă, plus alte „ţări pierdute prin vecini”, ori prin lumea largă, cu popor cu tot, nu înțeleg ceea ce se vrea să se facă, pentru că, de fapt, nu se vrea şi nu se face nimic?
Într-o încercare de definiţie am zis că „politicianul e un om care spune una şi gândeşte/face alta”. Ca să faci asta, fără a se prinde lumea (că, daca se prinde, eşti pierdut), îţi trebuie talent, îţi trebuie cultură politică, fără glumă, e artă în toată regula. Teatrul e o artă nobilă cu scene din viață. Teatrul politic e o artă ignobilă (conform DEX, IGNÓBIL, -Ă, ignobili, -e, adj. josnic, infam, mârșav, abject. – din fr. ignoble, lat. ignobilis.), cu scene din viaţa publică a conducătorilor.
Actorii care evoluează pe scena politică devin, în timpul spectacolelor, organizate pentru deliciul sau dezgustul spectatorilor, umile păpuşi/marionete, manevrate de sforarii/scenariştii de serviciu/servicii ai partidelor (baronii, bogaţii susţinători financiari, mentorii mai vechi sau mai noi).
Actorii care deţin cele câteva roluri principale, de actual/viitor preşedinte, lideri de partide, miniştri sau alţi şefi şi şefuţi (cuvântul e neaoş, nu e tradus din limba moldovenească), sunt teatralgii şi măscărici atât de talentaţi că plecăm din sălile de spectacol (televiziunile ori sălile publice) uluiţi, deşi nu înţelegem nimic din scenariu, decât că va urma. Repetiţiile, fără public, se fac pe scenele principale ale ţării (Cotroceni, Palatul Victoria, Palatul Parlamentului şi sediile partidelor).
Când se joacă pe scena Ţării, spectacolul oferit de teatralgii e grandios, mici sau mari galerii îşi manifestă (spontan, aiurea) entuziasmul, freamătă mulţimile, o parte a lor aplaudă, altă parte înjură, trăirile sunt intense/ imense, ca la fotbal, ce mai. Spectatorii şi telespectatorii se grupează, se regrupează, căci se stârnesc patimi, pasiuni teribile, fiecare așteptând cu nerăbdare spectacolul de-a doua zi.
Pe marea scenă a Ţării, apar, din când în când, în replici anemice ale actorilor principali, şi în fundal, aşa, ca nişte umbre, figuranţii dintotdeauna ai istoriei, Măria Sa Poporul Român, transformat, cu voia/vrerea stăpânirii, într-o populaţie amorfă, anemică, abia târându-şi existenţa tragică pe scena aceleiaşi istorii tragice. Acești figuranţi tragici ai istoriei, muncitorul şi ţăranul român, joacă rolul vieţii lor, viaţa şi existenţa ca fiinţe umane într-o societate inumană condusă de inconștienţi.
Eu n-am văzut, n-am auzit, în nicio ieşire publică a celor ce ne conduc, exprimată măcar o idee din care să reiese că ei ştiu cu adevărat de existenţa groaznică a poporului lor şi a ţării lor. Ei au Parlamentul lor, Guvernul lor, Instituțiile lor. N-au avut şi nu au Poporul lor şi Ţara lor. Nouă ne-au mai rămas speranţa şi Ruga(rea) către Cel de Sus.
***
Părintele Gheoghe Calciu : …Ci încetează Doamne, bătaia Ta împotriva poporului românesc, intră Doamne, ca un împărat ceresc în ţara noastră şi în neamul nostru şi-l scapă Iisuse, de uneltirile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Că prigoneşte vrăjmaşul sufletul neamului românesc şi viaţa lui o calcă în picioare. Făcutu-l-a să locuiască în întuneric ca morţii cei din veacuri, şi sufletul lui este mâhnit de moarte. Că l-au trădat cei puşi de Tine să-l conducă şi au uitat că Tu ai spus ca cel ce vrea să fie întâiul, să slujească tuturor.
Mihai Eminescu: Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă.
Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia.
Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii.
Prin legi practice trebuie să [li] se creeze oamenilor condiţiile unei munci cu spor şi putere de înflorire.
