„Referat lucrare Ion Caraion. Studiu monografic (vol. III), de Aurelian Zisu. Subsemnatul Eugen Negrici, prof. univ. dr., Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere, referez următoarele: Cunosc deja primele două volume ale studiului domnului Aurelian Zisu despre Ion Caraion. Recenzentul trebuie să fie opac sau de rea credinţă ca să nu realizeze şi să nu anunţe, de la bun început, că se află în faţa unui eveniment neobişnuit… Felul în care redactează, modul cum procedează autorul e uşor de intuit dacă luăm în seamă factorul psihologic al pasiunii. Dacă, de pildă, Aurelian Zisu consideră – şi pe bună dreptate – că ar fi cazul – pour commencer – să situeze începuturile lui Caraion în timpul poetic al generaţiei lui, se va pune cu atâta îndârjire pe treabă încât va acoperi repede întreaga suprafaţă a temei „generaţiei pierdute”, … Am remarcat aceste şi această a treia carte din excepţionala monografie a lui Ion Caraion. Sfârşitul continuu. Fără îndoială ne aflăm în faţa unei cărţi fundamentale pentru istoria literaturii române. Recomand publicarea cărţii la editura Aius PrintEd Craiova”.
Am deschis pagina aceasta, ,,Despre cultura de azi”, din Jurnalul Olteniei, cu o banală hârtie/procedură pre-editorială care, sub condeiul lui Eugen Negrici (Pucu Negrici, cum îl alintam noi, foştii domniei sale studenţi – Doamne, ce vremuri!) devine o cronică, de fapt, despre Aurelian Zisu, poet asemănator, în fibra creatoare, cu Ion Caraion, poetul contestat ori tăcut, al unei generaţii dificile existenţial, dar enorme valoric, intuind, ambii, ,,referentul” Eugen Negrici, şi ,,creatorul” Aurelian Zisu, ,,generaţiile pierdute” ca un etern ,,sfârşit continuu” în spaţiul poeziei. Prof. Aurelian Zisu a publicat o bună carte despre Corespondența lui Eminescu și o monografie critică exhaustivă, în mai multe volume, despre Ion Caraion și „sfârșitul” său „continuu”. Ca poet este cunoscut prin Scrisori către Neant (1999), Cămașa de forță (2001), Sonetele rănite (2009), Iubita lui Kirillov (2012) și Nopțile mele, nopți (2015). Azil (2016) reprezintă cel de-al șaselea volum de versuri din bibliografia poetului.
„Dacă ne uităm numai la titlurile cărților de poezie, observăm că acestea sugerează o figură a poetului generic la care se pot atașa termeni precum nebunie, demonie (dostoievskiană), boală, declasare. Și Azil ne trimite cu gândul la Azilul de noapte al lui Maxim Gorki. Cuvântul azil avea și sensul de ospiciu, nu numai de adăpost. Azil este însă adăpostul, refugiul în și din cuvinte al poetului Aurelian Zisu. Sunt 12 poeme cu acest titlu, 12 este un număr simbolic, 12 erau și apostolii lui Christos. Poemul inaugural este o auto-prezentare transformată original într-un soi de blestem arghezian. Intertextul eminescian „mantia” (element al superbiei romantice) se asociază cu „ocna” pentru a ilustra ipostaza poetului post-romantic (con)damnat, chinuit, otrăvit benevol de propria creație. Ne amintim că și la Eminescu, în Odă (în metru antic), mantia tinereții devine cămașa lui Nessus, cămașa otrăvită generatoare de chinuri groaznice. „Spinii” sunt tot un simbol al torturii, de data aceasta christice”, zice Gabriela Gheorghişor.
Aurelian Zisu s-a născut la 26. 02.1956, comuna Almăj, jud. Dolj. Este căsătorit. Profesor de limba şi literatura română la Liceul Nr. 3 din Oneşti, în perioada 1982-1990. Între1990-1995: Şcoala Almăj, Dolj. Din 1995: Profesor de limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Carol I”, Craiova, Dolj.
Activitatea literară:
Debut publicistic:
-1975 în revista „Limba şi literatura pentru elevi” cu un grupaj de poezii.
Debut editorial: – Corespondenţa lui Eminescu, Editura Junimea, 1996, col. „Eminesciana”
Alte cărţi publicate: Scrisorile către neant (versuri), Editura Junimea, Iaşi, 1999; Cămaşa de forţă (versuri), Editura Aius, Craiova, 2001; Sonete rănite, Editura Aius, Craiova, 2009; Nopțile mele, nopți…, Craiova, 2015; Azil, Craiova, 2016; Cerber hăituit, Editura Aius, Craiova, (2017).
Redactor la revista „Mozaicul”. Colaborări la alte reviste: „Jurnalul literar” (Oneşti), „Ramuri”, „Ateneu”, „România literară”, „Observatorul cultural”, „Convorbiri literare” ş.a.
În definitiv, Aurelian Zisu, profesorul, evadează, inconştient, în poezie, care e o altă lume, o altă viaţă (m-am convins de asta într-o dimineaţa frumoasă, acum nu ştiu câţi ani, la Restaurantul Segarcea, din celebrul cartier Craioviţa Nouă), în poezie, ca singura şansă de a trăi şi de a gusta puţin din ,,sentimentul nemuririi”, cum frumos spune Petrişor Militaru.
,,Dintr-un alt punct de vedere, Azilul de zi și de noapte al poetului este un Babel livresc, calofil, un „compendiu” al poeziei „în dulcele stil clasic”, un „dialog” creator cu marii poeți de altădată. Găsim aici specii ale culturii populare (doina, povestea), sonuri, ritmuri și citate din Eminescu (un poem se numește chiar Glossă, altul, Și dacă), motive bacoviene (descompunerea, pustiul, putoarea de mort, sicriul), voluptatea argheziană a împerecherii cuvintelor din sfere diverse (neologisme, cuvinte cu miresme arhaice), de asemenea, câțiva psalmi, apoi, invenții lexicale, topice, și vocabule nichitastănesciene după modelul necuvintelor, descântece și ermetisme care sună barbian… Baudelaire spunea că „este o anumită glorie în a nu fi înţeles”. Poetul modernist își face un blazon din stilul oracular, de Pithie bolborosind deasupra abisului. Intertextualitatea (aluzivă sau citațională), anamneza convențiilor istoricizate ale poeziei, ba chiar și ludicul, regăsibil în destule poeme din volum, nu fac însă din Aurelian Zisu un poet postmodernist. Riguros în formă (scrie inclusiv sonete, se încorsetează în rimă), aruncând câte o nadă comunicării cu cititorul, poetul intră rapid într-un vertigo al obscurizării sensurilor. Metaforele se vor cât mai șocante, mai surprinzătoare, iar de la un moment dat încolo cuvintele se cheamă unele pe altele de dragul rimei și al muzicalității. De semnalat și simbolurile care susțin „mantia” poetului orfic, oracular. Iar Azil este un volum în care fibra gravă a poetului Aurelian Zisu explodează în frumoase incantații de dragoste și în jocuri livrești menite să sublimeze poetic tragicul existențial”, zice tot Gabriela Gheorghişor, care tălmăceşte cel mai aproape de adevăr sensurile ,,zicerilor” lui Aurelian Zisu, poetul care, cel puţin mie, mi se pare singular în abordarea unui spaţiu nesigur, prin vastitatea lui, poezia dincolo de curente, dincolo de modă.
