Era o duminică spre prânz, în iunie 1979, și Radio Oltenia Craiova transmitea câteva meciuri de ligă secundă. Ultima etapă a eșalonului doi consfințea promovarea în premieră în Divizia A a Viitorului Scornicești. Comentatorul a ținut să anunțe națiunea că este vorba despre „echipa celor care muncesc pe ogoare”. Nu că e echipa din comuna în care s-a născut Nicolae Ceaușescu, deși toată lumea știa asta.
Poveștile lui Mitică și un 18-1 real, aievea
Deja a devenit legendară istorisirea lui Dumitru Dragomir despre acel 18-1 de pomină cu care Viitorul Scornicești învingea pe Electrodul Slatina și urca, la golaveraj, din Divizia C în Divizia B. Lupta pentru șefie, atunci, în 1978, era între Scornicești și Flacăra Moreni (ca să vezi cum aranjează soarta lucrurile, peste ani și echipa din Moreni se va bucura de privilegiile comunismului!). Se juca la aceeași oră, iar cei din Scornicești plantaseră din loc în loc echipaje de Miliție pe cei o sută și ceva de kilometri care leagă localitatea lor de Moreni, unde Flacăra întâlnea pe ROVA Roșiori. Prin stație, evoluția era raportată din echipaj în echipaj. Cel care se afla la Moreni a spus că scorul nu e doi la unu, ci „două” la unu. Ceilalți, au înțeles că e nouă la unu. Între timp, meciul de la Scornicești se terminase cu 6-1, insuficient. Dragomir, președintele gazdelor, povestește că a găsit prin preajmă niște tineri din localitate, i-a îmbrăcat în echipament și i-a trimis pe teren, pe post de adversari ai Viitorului, ca să ia restul de goluri, până la 18-1, scorul necesar promovării în Divizia B.
„Cine v-a băgat în B?/ Ceaușescu PCR”
Echipa din Scornicești fusese înființată în 1972 (1973, după alte surse). Vreme de vreo patru ani stătuse cuminte la nivel de campionat județean și nimeni nu-și închipuia că într-un timp atât de scurt va urca până în Divizia B. Ba, mai mult, că odată ajunsă la acest nivel, va ataca imediat promovarea pe prima scenă.
Rivalele la supremația seriei a doua din Divizia B erau Rapidul și Petrolul. La Ploiești, Viitorul a câștigat cu 1-0, iar spectatorii, înfuriați de arbitrajul care ținea partea oaspeților, au aruncat cu sticle spre gazon. A urmat, firește, suspendarea terenului pentru mai multe etape, așa că Petrolul fusese scos din cursă. Mai rămânea Rapidul.
La meciul din retur, de la Scornicești, au fost câteva mii de rapidiști. A câștigat Viitorul cu 3-1 (goluri Gh. Manea, Petre Manea și Șoarece, respectiv Petcu). Arbitrajul a fost, firește, zâmbitor cu gazdele, iar galeria giuleșteană și-a făcut numărul: Dintr-o parte se striga „Cine v-a băgat în B?”, din cealaltă se răspundea „Ceaușescu PCR”. Strigătura se întorcea iarăși la primii membri ai corului „Cine-o să vă bage-n A?” și venea răspunsul „Ceaușescu și Leana!”. Firește că vocalii fani giuleșteni au fost luați pe sus de Miliție.
Viitorul a promovat în acel an cu 43 de puncte, Rapidul a rămas cu 37, abia pe locul 6. Culmea, antrenorul oltenilor era o legendă vișinie, fostul mare fundaș și căpitan Tache Macri. Din lot cei mai cunoscuți erau portarul Anghel, fundașii Martinescu și Ciocioană, mijlocașii Petre Petre și Petre Manea, atacantul Voiculeț. Liderul echipei era Gheorghe Șoarece, un localnic, decar tehnic, plin de calități, care atrăsese atenția cluburilor mari și chiar intrase în vizorul selecționerilor.
Imposibilul Scorno
Primul meci în Divizia A a însemnat un neverosimil 6-0 cu Olimpia Satu Mare. Aceasta e cea mai consistentă victorie a unei nou promovate la meciul de debut din întreaga istorie a fotbalului românesc. Fuseseră aduși jucători mai cunoscuți precum Pițurcă de la Craiova (via Pandurii Tg. Jiu), Luță Ciobanu și Palea (tot craioveni), fundașul Marcel Lică (viitorul arbitru) și portarul Nedea (remarcați în divizia secundă), veteranul Florian Dumitrescu, cel care cu un deceniu în urmă marcase pentru UTA în meciul cu Feyenoord.
Stadionul din Scornicești, de fapt un imaș mărginit de o tribună micuță, în rest porumb, era impropriu pentru prima ligă. S-au jucat doar câteva etape acolo, printre care și un meci cu Craiova, când Balaci sau Crișan se strecurau în porumb ca să-și ia elan pentru a bate cornerele. Apoi, gazdă a devenit Slatina, pe un stadion ceva mai decent.
În iarnă, Scorniceștiul a primit de la Federație (printre multe alte favoruri de-a lungul timpului) oferta unui turneu în Italia. S-a ajuns în Peninsulă, în nord, prin Lombardia, și urma un amical cu o echipă cunoscută din zonă, Como sau poate Brescia. Gazdele i-au abordat oarecum jenate pe omologii români. Nu puteau scrie Scornicești pe tabelă. În limba italiană SCORNO înseamnă RUȘINE. Nu în sensul moral, aceea e „vergonga”. Ci în sensul fizic, anatomo-fiziologic al noțiunii. Pe loc, conducătorii români au schimbat acolo, lângă marile lacuri din nordul Italiei, denumirea clubului. Viitorul Scornicești a devenit FC Olt. „Un fiume”, un râu, le-au explicat românii fraților de gintă latină. Și imediat pe tabelă s-a scris FC OLT.
Șoarece la Scornicești, șobolan la București
În acel prim an de Divizia A, Oltul a reușit câteva meciuri bune, printre care un memorabil 1-0 cu Steaua (gol Șoarece) la Slatina. La roș-albaștri erau Liță Dumitru, Iordănescu, Marcel Răducanu, Sameș, Iordache, Vigu, cu toții internaționali. Cu toate acestea, Oltul se zbătea la retrogradare.
Cu trei etape înante de final, FC Olt se deplasa la Craiova, pe Central. Gazdele erau deja aproape campioane și păreau să nu se prea omoare cu firea. Ploua, nu erau decât vreo zece mii de oameni. Pițurcă a deschis scorul pentru oaspeți și tratatul oltenesc de pace părea parafat. Atunci câțiva tineri care stăteau la peluză, deasupra tunelului, au început să scandeze „Șoarece la Scornicești, șobolan la București”. Era limpede cine era șobolanul: Ceaușescu însuși. Evident că Miliția a dispersat urgent grupul de poeți ocazionali. Pe final a egalat Cârțu, iar acel punct a fost extrem de important în salvarea Oltului de la retrogradare.
Halagian și locul 4
Între timp, avantajele materiale oferite la Scornicești atrăgeau acolo fotbaliști importanți. Dumitru Dragomir era președinte, dar liderul material și spiritual al echipei era Lică Bărbulescu, cumnatul lui Ceaușescu, soțul uneia dintre surorile acestuia, șefă a învățământului din județ. Nu doar că se plăteau salarii consistente, dar erau și prime (de instalare și de joc). În plus, într-o Românie sugrumată de lipsuri, la Scornicești se mai găseau Ness, Pepsi, țigări străine, carne, mezeluri.
În ediția 1981-82, Oltul a terminat pe locul 4, despărțită doar la golaveraj de poziția a treia, Corvinul lui Lucescu, care a mers în Cupa UEFA. Antrenorul oltenilor era Florin Halagian, iar în lot figurau nume importante: Bumbescu, Pițurcă, Radu II, Iovănescu, Bărbulescu, Iamandi, Alexandru Nicolae.
Diaspora craioveană
Prin plecarea lui Halagian și a mai multor jucători importanți (Pițurcă, Radu II, Bumbescu, Bărbulescu) la Steaua, valoarea echipei a scăzut. Au fost atrase atunci numele importante ale Craiovei. Fie cei care erau în conflict cu conducerea Științei (Balaci, Crișan, Donose), fie tineri, în rodaj (Ilie Matei, Gârleșteanu, Luță Ciobanu, Ruicea, Dudan și alții). Corneliu Stroe și Constantin Deliu au fost conducători la FC Olt, iar pe bancă au stat, în diferite perioade, Constantin Oțet, Ion Oblemenco, Silviu Stănescu, Marian Bondrea. Cu toții, din școala craioveană.
Memorabil e un meci din aprilie 1985, Olt – Craiova 1-0, la Slatina. Golul victoriei gazdelor a fost marcat de Ilie Balaci, care imediat după aceea s-a dus în fața băncii Craiovei, făcând gesturi nu tocmai frumoase. Cu puțin timp în urmă, Marele Blond fusese alungat de la Știința, dat afară din facultate, i se luase apartamentul. După ce-a făcut ce-a făcut în fața băncii alb-albastre, Ilie a mers la galeria craioveană, de fapt majoritară pe stadion, și a aplaudat-o. La rândul său, a primit aplauze.
Colonie stelistă
Spre anii 1986-1987-1988, cum sfera de influență a lui Dinamo se extindea mereu (Victoria, Moreni, Bacău, Cluj, FC Argeș), Steaua încerca să-și facă și ea un „imperiu colonial”. Pe lângă ASA Tg. Mureș, Farul și FC Bihor a figurat, poate cea mai importantă dintre „coloniile” steliste, FC Olt. Ceea ce însemna „sprijin logistic” cu antrenori, în frunte cu Gheorghe Constantin – Profesorul, conducători, precum Constantin Dănilescu, dar mai ales jucători. Au fost dați „în rodaj” la Scornicești nu doar foarte tinerii Dan Petrescu și Ilie Dumitrescu (titulari la Olt în sezonul 86-87, Ilie jucând fundaș dreapta, „Bursucul” fundaș stânga), ci și alți jucători în curs de afirmare. Stângaciu, Gherasim, Daniel Minea, Cireașă, Pena sunt doar câteva dintre numele mai cunoscute. Cu ei, Oltul se străduia să se claseze la mijlocul ierarhiei și, dacă putea, s-o încurce pe Dinamo. Titlul din 1989 al Stelei a venit după ce Dinamo a pierdut cu 1-0 la Scornicești, gol Pena.
Rochia albă de dantelă
Spre finalul anilor optzeci, Oltul s-a mutat pe propriul stadion. O comună de cel mult zece mii de oameni (Scorniceștiul a fost declarat oraș abia în 1988) avea o arenă ultramodernă de 25.000 de locuri, care n-au fost niciodată ocupate în totalitate. Gazon perfect, vestiare ultramoderne, scaune din plastic la tribuna principală, o noutate pentru acei ani, când la modă erau gradenele de lemn. Ce nu era posibil în localitatea care l-a dat neamului pe Nicolae Ceaușescu?!
Sub tribuna principală funcționa o fabrică de confecții, care producea mai ales pentru export, celebrii blugi Jordans ai acelei epoci. În acea fabrică de confecții s-a filmat, în 1988, o mare parte din lung-metrajul „Rochia albă de dantelă”, regizat de Dan Pița, cu Diana Gheorghian și Claudiu Bleonț în rolurile principale. Socotit unul dintre filmele revoluționare ale epocii comuniste, care spunea și arăta mai mult decât se putea de regulă spune.
Desființarea
Luna decembrie 1989 a găsit echipa FC Olt într-al unsprezecelea an consecutiv al său pe prima scenă. Ultimul meci, pe 10 decembrie 1989, a fost contra Stelei, 0-1 la Scornicești. Antrenor la Olt era, de puțin timp, Cornel Dinu, iar printre jucători figurau ulteriorii internaționali Gică Mihali și Dorinel Munteanu. Cu prilejul acelui meci s-a iscat o bătaie generală, provocată, din câte se spune, de jucătorii localnici, Hagi și Lăcătuș au fost eliminați, iar Oltul termina turul pe locul 13.
Peste puține zile a venit Revoluția și toată lumea a început să reclame abuzurile de la FC Olt. Pe la mijloc de ianuarie echipa se reunise și urma să plece în cantonament de iarnă la Sinaia. Antrenor era acum profesorul Tănase Dima, Cornel Dinu fusese numit secretar de Stat la Ministerul Tineretului și Sportului. La un popas, pe drumul spre Sinaia, cei de la FC Olt au primit vestea că echipa lor a fost desființată, chipurile, pentru a o proteja de răzbunarea românilor, setoși de sânge și revanșarzi față de tot ce se lega de anii ceaușismului.
Oltului, desființat, i s-au trecut în palmares înfrângeri cu 3-0 în toate meciurile primăverii. Jucătorii au primit drept de joc pentru ce club doreau. Astfel, Minea, Cireașă și Gherasim au mers la Steaua, de unde veneau, ca și craiovenii Ceaușilă și Dudan, care s-au întors în Bănie, în timp ce Mihali și Dorinel Munteanu au primit drept de joc pentru Inter Sibiu, de unde peste puțin timp, doar un an, i-a luat Dinamo.
Astăzi, stadionul din Scornicești e în paragină, ca și localitatea, de altfel. FC Oltul s-a reînființat de mai multe ori în perioada post-revoluționară, a participat în ligile a doua și a treia, dar de fiecare dată a sucombat din cauza lipsei banilor.
Anii de glorie par să fi fost nu cu decenii, ci cu secole în urmă.
Alin Buzărin, wesport.ro
