Meciurile din această toamnă disputate de România, l-au readus în echipă, într-o postură inedită la lotul național de seniori pe Dănuț Dumbravă. Jucător cu 72 de selecții la prima reprezentativă cu care a participat la patru ediții ale Cupei Mondiale (2003, 2007, 2011 și 2015), Dănuț a făcut parte din staff-ul tehnic al Stejarilor, ocupându-se alături de Danie de Villiers de pregătirea jucătorilor de treisferturi. În vârstă de 37 de ani, acesta și-a încheiat în urmă cu doi ani cariera de jucător, devenind antrenor al echipei CSA Steaua București, fiind de altfel și cel mai tânăr antrenor principal din SuperLiga CEC Bank.
Reporter (R.): Dănuț, cum a fost să revii la echipa națională, dar dintr-o altă postură?
Dănuț Dumbravă (D. D.): În primul rând am venit cu mare plăcere, îi cunoșteam pe toți jucătorii, știam ce trebuie să fac acolo, m-am documentat, era pregătit. Am avut emoții foarte mari, cu o noapte înainte de a intra în cantonament nu am putut dormi, mă gândeam ce o să le spun, ce să le arăt, dacă o să fie bine, dacă vor înțelege ceea ce le cer. Am fost bine primit și de antrenori și de jucători, iar după prima zi am scăpat de toate emoțiile, m-am simțit de parcă aș fi fost tot timpul acolo.
R.: Au fost emoții mai mari decât ca atunci când ai fost jucător?
D. D.: Într-un fel. Ca jucător, ești responsabil doar de tine, totul ți se cuvine, ți se pune la dispoziție, trebuie să înțelegi ce ți se cere, să fii atent la indicații, să te integrezi cât mai bine în sistemul de joc pe care antrenorul ți-l cere, însă ca antrenor ești responsabil de toți jucătorii, trebuie să te faci înțeles, trebuie să vezi fiecare cum pune în practică ceea ce i-ai cerut, trebuie să îi asiguri jucătorului cele mai bune condiții, este mult mai greu. Emoțiile au trecut însă repede când am văzut că toată lumea este deschisă și că dorește să ajute cum poate echipa României.
R.: Ce te-a surprins?
D. D.: Îmi plac jucătorii profesioniști care știu ce au de făcut, știu cât trebuie să muncească, pentru care un antrenament este la fel de greu, dacă nu mai greu, decât un meci. Mi-a plăcut, nu m-a surprins pentru că văzusem acestă transformare, cum jucătorii își schimbă abordarea, sunt diferiți de felul în care sunt la cluburi. Adică vezi la ei acea extramotivație, își doresc să joace pentru România și să arate că locul lor este acolo, în echipă. Mă bucur că jucătorii au înțeles că dacă nu ești constant în ceea ce faci și nu ești serios în pregătire sau nu ești mereu în formă, nu poți fi la națională. Iar faptul că ești convocat o dată și joci, nu înseamnă că tu ți-ai câștigat locul acolo. Trebuie să fii tot timpul cel mai bun pentru a te menține în echipă.
R.: Ce te-a determinat să accepți această provocare, de a face parte din staff-ul României?
D. D.: Eu am mai ținut legătura cu echipa națională, dar la juniori, am făcut parte și din staff-ul României U18. Pentru mine, echipa națională a fost întotdeauna altceva. După 2012 a fost o perioadă în care nu am mai fost chemat la lot și visul meu era să ajung să mai joc măcar un meci pentru România, unul singur și atât. Am așteptat convocarea un an, doi ca apoi, în ianuarie 2015 să fiu chemat la lot, cu obiectivul de a ajunge la Cupa Mondială din 2015. Acela pot spune că a fost cel mai frumos moment din viața mea, după trei ani să te întorci la echipa națională. A fost senzațional! Iar acum, când mi s-a făcut propunerea să vin să fiu skills coach, să ajut pe treisferturi, nici nu am stat să mă gândesc, am dat răspunsul din prima. Îmi place să lucrez cu băieții inteligenți care vor să facă ceva pentru rugbyul românesc și echipa națională. Ăsta e locul unde vii din plăcere, să joci pentru țara ta și faci asta dăruindu-te 100%. Pentru mine este o provocare, este un pas înainte în cariera mea de antrenor și locul unde pot învăța multe lucruri.
R.: Cum a fost trecerea de la jucător la antrenor?
D. D.: A fost puțin dificil pentru mine pentru că m-am oprit brusc ca jucător. După ce am venit de la Cupa Mondială din 2015 și s-a terminat și campionatul, la trei săptămâni după ce am terminat toate competițiile, am agățat ghetele în cui și m-am schimbat în alt vestiar. A fost greu la început, mai ales să schimb vestiarul, pentru că practic am crescut în vestiarul Stelei, toată viața am jucat acolo, am jucat toți, am fost o echipă. La început nu știam cum să mă comport, ce să fac, să alerg cu ei la antrenamente, să mă pregătesc cu ei, era un pic ciudat, însă cu timpul lucrurile s-au așezat. Dacă ești limpede la minte și te gândești că ai încheiat cariera ca jucător și trebuie să mergi mai departe, să alegi un alt drum, îți va fi mai ușor să te adaptezi la un nou început. Și acum, de exemplu, când facem antrenament pe compartimente la club, intru și eu în joc, încerc să țin pasul cu cei mai tineri, mult mai rapizi decât mine.
R.: Ești cel mai tânăr antrenor din SuperLiga CEC Bank. Este un avantaj sau un dezavantaj?
D. D.: Eu văd asta că pe un avantaj. Chiar dacă nu am așa mare experiență că alți antrenori, știu exact ce vreau de la jucătorii mei, știu cum e rugbyul în ziua de azi, sunt la curent cu tot ce se întâmplă, știu că am multe de învățat, nu sunt atotștiutor. Îmi place să-l ascult pe fiecare în parte, să țin cont de toate sugestiile și ideile și apoi să iau decizia care e cea mai bună pentru toată lumea. Mă gândesc că fiind mai în vârstă și cu mulți ani de antrenorat în urmă există riscul să nu mai asculți și ce spun cei de lângă tine.
R.: Cu ce ai rămas după această primă experiență la România?
D. D.: În primul rând eu am făcut și fac rugby din pasiune, atât ca jucător, cât și acum, ca antrenor. O pasiune pentru care aș putea să fac totul și gratis, nu aș avea nevoie de bani pentru a fi în fiecare zi în mijlocul băieților, să lucrez cu ei, să jucăm, să căutăm soluții. Rugby-ul mi-a dat absolut tot ce am și viața de acum și familia, principiile și valorile în care am crescut și încerc să îmi cresc copiii și sunt conștient că trebuie să dau și eu ceva acestui sport. Iar dacă nu ai plăcerea și bucuria de a face asta, degeaba o faci. Toată viața am jucat la Steaua, am rămas acolo pentru că au avut încredere în mine, aveau nevoie de un antrenor nou, care să cunoască lucrurile din interior. Cred că am avut și noroc pentru că mi s-a oferit această șansă, ca antrenor, imediat ce m-am retras, deși Steaua are mulți antrenori buni.
R.: În echipă ai avut și rolul de transformeur. Ce le spui jucătorilor care dau la bețe având în vedere că întotdeauna este o mare presiune pe ei?
D. D.: În primul rând trebuie să le arăți că ai încredere în ei și nu doar tu ca antrenor, ci toată echipa. Și în al doilea rând, trebuie să te antrenezi cât poți de mult. La club, avem de trei ori pe săptămână antrenament dedicat transformeurilor. Încerc să le dau băieților puțină libertate, să simtă ei lovitura, eu doar să ajustez câteva lucruri. Fiecare jucător are tehnica lui, echipamentele de transformare au mai evoluat, unii folosesc con mai mare, alții mai mic, fiecare își pune mingea într-un anumit fel. De aceea le las lor libertatea de a-și alege stilul, eu le propun mici ajustări doar pe partea de tehnică a șutului.
R.: Ce obiectiv ai setat ca antrenor?
D. D.: În primul rând, mă gândesc la prezent și pe termen scurt și ceea ce-mi doresc este să ajung să joc o finală de campionat cu Steaua, din acestă postură. În ultima perioadă, Steaua nu s-a mai luptat pentru titlul național, ne-am oprit în finala mică de câțiva ani și dacă îmi doresc ceva foarte mult, e să jucăm cu trofeul pe masă. Încerc să le transmit jucătorilor acest gând, e foarte important pentru noi, pentru evoluția noastră să ajungem să jucăm finala mare.
sursa: frr.ro
