Minciuna, element primordial și nelipsit din viața fiecăruia, sau a majorității? Există oameni care efectiv nu mint? De unde vine ideea de minciună, câtă dreptate considerăm că avem atunci când suntem nevoiți să mințim și mai ales, câtă dreptate considerăm că avem când mințim efectiv? De ce mint copiii, de ce mint adulții? Cine minte mai mult, bărbatul sau femeia? Sunt întrebări la care am încercat să obținem răspunsuri de la psihologul Mihail Jianu.
Despre minciună se pot spune multe, existând diverse tipuri și caracteristici. Unele minciuni par mai motivate decât altele, dar efectiv, cum poate fi definită minciuna? Psihologul Mihail Jianu spune că deseori minciuna survine ca răspuns la anumite tipuri de întrebări.
„Minciuna este considerată opusul adevărului, omisiunea sau acea poveste pe care o colorăm noi cum vrem și o putem denumi minciună. Minciuna este strâns legată de întrebarea „de ce?”. Și chiar recomand evitarea acestei întrebări prea des. De ce nu m-ai sunat? Nu am auzit telefonul, am fost ocupat, „n” variante. O întrebare potrivită care poate feri un răspuns de minciună, este ce s-a intamplat de nu m-ai sunat? A fost doar un exemplu, dar de cele mai multe ori minciuna se naște din întrebarea „de ce?”, însoțită deseori de un ton agresiv”, a declarat psihologul Mihail Jianu.
Minciuna este omniprezentă atât în viața de cuplu, cât și în relația copil – părinte. Cei mai mulți părinți au impresia că în relația cu cei mici, minciuna vine dintr-un singur sens. Conform spuselor psihologului, acest lucru este fals.
„Minciuna face parte din viață, atât în cazul cuplurilor cât și în cazul relației părinte – copil. Nu doar copiii îi mint pe părinți, ci și invers. Hai să mințim copilul că vine Moș Crăciun, hai să mințim copilul că vine babaul, ca să exemplificăm două personaje opuse. Deși părintele vine mereu cu atenționări de genul „să nu mă minți, să nu mă păcălești”, dar primul care minte sau își induce copilul în eroare, este multe ori părintele. De aici apare un cerc vicios. Copilul, la rândul lui se va feri să spună adevărul și va minți pentru a nu supăra părintele”, a completat Mihail Jianu, care a menționat și că minciunile se împart, la rândul lor în mai multe categorii. Principalele tipuri de minciuni sunt cele patologice, atunci când omului pur și simplu îi place să mintă, sau așa se obișnuiește și omisiunea, minciuna înjumătățită cu adevăr.
Cine minte mai mult? Bărbatul, sau femeia?
Când vine vorba despre sexe, atât bărbații cât și femeile recurg la minciună. Motivele fiecăruia, de cele mai multe ori sunt diferite, un rol important în ideea de a minți avându-l chiar societatea.
„Este greu să spui adevărul despre ce gândești, din acest motiv atât bărbații cât și femeile ajung să-și formeze, atât lor cât și celorlalți o imagine falsă: sunt mirobolant, sunt frumos! Societatea le învață pe domnișoare că sunt urâte dacă nu sunt machiate sau îmbrăcate cumva, societatea ne învață că bărbații nu trebuie să plângă și alte aspecte care sunt toxice. Societatea este de multe ori vinovată pentru minciuna patologică”, a adăugat psihologul.
Vis-a-vis de acest raport, studiile arată deseori că bărbatul este mai predispus la minciună decât femeia, sau mai bine zis, bărbații aleg să mintă mai des. Motivele sunt diverse, dar printre ele, conform psihologului, se regăsește incapacitatea bărbatului de a se descurca la fel de bine ca femeia, la nivel conversațional.
„Se consideră că bărbații mint mai mult decât femeile, pentru că bărbații nu știu să poarte o conversație așa cum știu femeile. Nu știu să ducă subiectul într-un mod natural și de foarte multe ori, ca să dea bine, sunt nevoiți să înflorească lucrurile. La fel, empatia, care este mai puțin dezvoltată în cazul bărbatului decât la femeie. Bărbații spre exemplu, 70% nu cunosc culorile. Nu își dezvoltă nativ acest lucru. Și de cele mai multe ori ajungi să minți când vine vorba de un aspect pe care nu-l cunoști, ca să faci totuși parte din poveste, iar bărbați fac asta mai des. Se spune că până la 30 de ani, bărbatul acceptă și alte adevăruri, după 30 consideră că este deținătorul adevărului suprem. El știe totul, el cunoaște totul, a trecut prin tot. Dar acest lucru este valabil și în cazul femeilor deseori.
Minciuna simplă nu este valabilă dacă nu este legată de ceva. Încrederea în propria persoană, stima de sine, reacția celuilalt totodată. Revenind la copii, cel mic are mereu idei de genul, să nu mă vadă, să nu mă certe, subterfugii mentale”, a mai spus Mihail Jianu.
Tot la categoria tipuri de mincină, putem include și minciuna supremă și anume mințitul singur. Lipsa stimei de sine sau personalitatea distorsionată pot reprezenta motive pentru care atât bărbații cât și femeile, conștient sau nu, ajung să se mintă singuri.
„Minciuna supremă este cea în care te minți singur. Motivul? Stima de sine la pământ. Personalitate distorsionată, caracter înjumătățit. Stima de sine joasă și neîncrederea pleacă de la lipsa de capacitate de decizie și de experiență. Din nou, bărbații se mint mai des singuri decât femeile, care folosesc alte tipuri de minciună proprie, dar care tot un tip de minciună este, aducând din nou în vorbă machiajul, vestimentația și alți aditivi”, a completat Mihail Jianu.
Considerată de mulți o boală, minciuna poate fi tratată. Există oameni care ajung să trăiască mințind despre orice, numiți mitomani, oameni care efectiv trăiesc cu iluzia că minciuna livrată de ei este purul adevăr. Boli precum schizofrenia, paranoia și multe altele conțin de asemenea elemente de minciună, dar nu conștient, acolo fiind cazul de intervenția unui medic psihiatru. Minciuna asumată și intenționată se poate educa și trata în schimb, la psiholog.
„Minciuna voluntară se educă, evident. Prin asumare, prin decizie. Minciuna se poate trata la psiholog, totodată. Indiferent că ești copil sau adult, ideea de a minți se poate educa și reduce la zero”, a adăugat psihologul Mihail Jianu.
Că este de vină societatea, că suntem de vină fiecare dintre noi, ideea de a minți reprezintă o decizie și asumată fiind, poate avea o motivație clară pentru fiecare dintre noi. Mai greu să ne imaginăm cât de mult afectează interlocutorul, sau, de ce nu, cât bine îi face, în unele cazuri.
