„La înapoierea mea din Italia am găsit la Bucureşti o atmosferă de casă de nebuni, în care se înjurau oamenii unii pe alţii, de dimineaţa până seara. Şi dacă ar fi fost numai atât! Dar pe lângă nebuni mai erau şi pungaşi!” – C. Argetoianu.
„Nebunia generală” şi „pungăşia extinsă” de sus şi până jos, s-a terminat sâmbătă. A ieşit Câţu! La scor mare, de „no comment”. Dar, cine crede că aici se încheie „balamucul” se-nşeală amarnic. Eu, în locul lui Câţu, aş fi zis: „îl rog pe domnul Ludovic Orban să vină lângă mine”. Dar n-a făcut-o! Ba, mai mult, l-a făcut să-şi dea demisia şi din funcţia de șef al Camerei Deputaţilor. Restul e poveste. Iar cinismul lui Câţu este egal cu prostia. Atât îl duce mintea. Şi nici nu ştie ce-l aşteaptă! Ziceam că dacă PNL n-a regizat balamucul alegerilor interne, e un partid pierdut, având soarta pnțcd cât de curând, fiindcă au făcut ce nu se face: au uitat de ce-au venit la guvernare (vorba lui Pastorel: „n-am venit că am venit/ am venit că n-am venit”. Acum m-am luminat. Nu PNL a regizat tot „balamucul”, ci Preşedintele Iohannis, din Turnul de cleştar de la Cotroceni. De ce-a făcut-o? Vom vedea. A riscat ruperea şi căderea guvernului, scindarea PNL în nu ştiu câte „aripioare”, ca pe vremuri, adâncirea crizei economice, virusarea la cote alarmante a poporului, creşterea cotei PSD şi AUR, ca să ce? Ca să facă din PNL un partid puternic, de talia PSD, şi doctrina liberală peste cea socialistă, cred, şi să „pună la punct” USR+, care-şi cam luase nasul la purtare, sub Barna. Oricât mi-au devenit, în această perioadă a „războiului intern naţional”, cei doi, Câţu şi Iohannis, pentru „incorectitudine politică”, trebuie să apreciem că au riscat mult, dar, meritat, pentru că doar astfel România poate ieşi din marasmul „lălăielii” politice din ultimii 30 de ani, în care ne furăm singuri căciula, şi aia cârpită, peticită mereu după cum bătea vântul intereselor politice ale momentului.
Iar mult huliţii usr-işti, care se ceartă în familie, nu în sufrageria oficială a acelui „stat paralel”, perpendicular, oblic, nu mai contează, ca PSD, au mizat pe un „cal mort” – Câţu, cel drogat de putere, dar lipsit de logică şi, mai ales, de diplomaţie şi carismă – poeţii şi politicienii trebuie să aibă carismă, altfel n-au ce căuta pe aceste domenii esenţiale ale unei societăţi -, dar au dat-o în bară, fiind la un pas (turul 2) să-l debarce pe Barna şi să-l pună la timona războiului de supraviețuire pe veşnicul Cioloş, cel uns cu toate alifiile politice europene, într-o „missă” care nu ştii unde duce. Ce să vorbeşti şi ce să taci, aşadar, într-un asemenea război total? Să te-ntrebi ce face PSD. PSD face ce ştie: „mult zgomot pentru nimic(uri)”, vorba Marelui W. Ca şi AUR, care-a cam dispărut de pe teren, şi se poartă, cum spuneam, ca o „şoşoacă în pantaloni”, cu şlițul deschis, şi n-o să uit curând imaginile „delirante” cu ce face politica din OM.
În comunism, dacă ocupai, după multe „străgăneli”, o funcţie, înainte de a o ocupa cu acte în regulă, dădeai şi un „test de echilibru” (eu l-am dat, ca să ocup o funcţie la „poșta română”), ceva identic cu ce fac cosmonauţii, sau piloţii, înainte de a urca în „navele lor”. Dar marele câştigător din acest „ţăţism/ câţism” politic e UDMR, echilibratul, care, nici nu ştiţi câte a rezolvat, pe şest, pentru „Ardealul” lor.
Acum va urma ceva de groază. Câte editoriale am scris eu despre proşti şi prostie, hoţi şi hoţie, analfabeţi funcționali, mafioţi sadea! Toţi, deci şi ăştia, „echipa câştigătoare”, vor provoca o vânzoleală teribilă, căci nu sunt în stare nici să aplice o politică de cadre măcar ca pe vremea tovarăşului ceauşescu, politică în care secretul era unu simplu: ăştia, politicienii, ştiau că ei sunt proşti şi nu se pricep la toate (erau aleşi din clasa muncitoare, proletariat…), dar au înţeles iute că dacă promovează oameni deştepţi în administraţie sunt salvaţi. Ca atare, întâi găseau „capabili”, îi numeau pe niște posturi, apoi îi făceau „membri”, şi, gata, la treabă.
Părerea mea, vorba lui R. V., fost premier al României, P.N.L., în lipsa unor „capacităţi” politice, dar şi a lipsei de „cadre” politico-administrative, a făcut o greşeală enormă acceptând cadoul „otrăvit” al lui Iohannis, în plină pandemie mondială, şi în plină criză economică mondială. În imensa lor nepricepere (ca să guvernezi/administrezi tre… să (vb domnului sindicalist Petroff) te pricepi, cât de cât. Iar când „s-au alianţat” şi cu USR Plus (la fel de nepricepuţi), şi cu UDMR (veşnici oportunişti, cărora le pasă de etnie, nu de românie), şi-au pus singuri bomboana pe coliva guvernării. Singura lor şansă e să se trezească până nu se fac harakiri (aşa s-o scrie?). Dar, atât îi duce „bibilica” lor de afoni politici şi, mai ales, de afoni administratori ai unei Ţări nenorocite de înaintaşii lor arhaici, ca să nu zic preistorici-PSD. Vorba lui N. Iorga: „Din nenorocire, tot ce se petrece în ţară astăzi, în momente aşa de grele, e datorat spiritului de partid. Mai rău, spiritului de facţiune, care a omorât atâtea ţări, mai solide decât a noastră. În viaţa statului se oglindeşte viaţa privată a celor care-l conduc. Libertatea nu e anarhie!”.
Am spus şi am scris, mereu, că suntem un popor care evoluează involuând, şi asta din cauza unei nepăsări identitare nemaiîntâlnită la niciun popor de pe planetă. Asemenea dramă existenţială duce la transformarea poporului în populaţii comunitare, exodul lor, roirea (vezi satele Măceşu de sus şi Măceşul de jos – Măceşul sârbesc, din județul Dolj), diluarea, apoi, dispariţia în neantul istoriei lumii. Trist este că nu există soluţii, răul fiind genetic, aflându-ne, în Timp, mereu, între „Mitul Dacic”, „Păsarea identitară”, şi „Ordonarea Haosului din noi”. Trăire nereuşită! Noi (nu) mai suntem români!? Asta e!
