sâmbătă, noiembrie 23, 2024

Ultima ora

Sport

Raită prin viață
Despre noi – bolile adeneice ale românilor (2)

Unele chestii ale oamenilor, în istoria omenirii, sunt „contra naturii”, şi în natură (fie ea geofizică sau umană), „contra naturii” nu te pui…, natura nu face politică. În speţa asta, aflată în dezbatere publică politică în România, graţie unui europarlamentar care n-are deloc noţiunea termenilor, şi nici raţiune, ci doar „neşte enterese”, adică (scuze) cum că şi bărbaţii au dreptul să nască (scuze) copii, altfel e mare discriminare, G. Călinescu zicea în amfiteatrul Universităţii din Bucureşti (l-am auzit cu urechile mele dintr-o înregistrare, e adevărat): „bărbatul e dator să creezeee, iar femeia să procreezeeee”. Da` câţi l-au auzit pe Călinescu?! Că „minunea” asta, emanată de nişte creiere bolnave, asemeni preopinenților – bărbaţii născători, de care ne pare rău, ca de orice bolnav de pe lumea asta, altfel n-am fi oameni, nu ştim ce rost şi rol are, e una. Dar că e un subiect necesar într-o Pandemie, de care n-am scăpat, mă îndoiesc totalmente. Adică pe planetă mor cu milioanele, cu zecile de milioane, oameni, iar „neşte dobitoci”, lăsaţi aşa de mama natură, aruncă Europa în aer pentru câţiva/câteva „erori ale naturii”, de care, repet, ne pare rău (că e şi ei oameni), e incorect, e o eroare a unor erori ale naturii în dauna naturii umane. Cu ce-om fi noi de vină să ne pună sula-n coaste să nu-i mai „discriminăm”? Eroare „humanum est”! Plus că, vorba lui Al. Gheorghiu Doinaru (poet vizibil între cele două războaie), când existau, ca dintotdeauna, asemenea „anomalii genetice”, atunci „…era omul (a se înţelege bărbatul) om ca lumea şi femeia o femeie…”, şi-acum gata, hai să dăm lumea peste cap şi bărbaţii să nască, asemeni femeilor copii. Dar, domnilor, dacă medical se rezolvă, că doar suntem în secolul XXI, la produsul naşterii acesteia „contra naturii”, la copii v-aţi gândit? Cum îi vor zice, zău aşa, „tatălui-mamă”, tată sau mamă? „Se sparie gândul”, vorba cronicarului. Iar eu am tot scris, am scris mereu, că suntem un popor care n-are niciun Dumnezeu, iar credincioşii români sunt „de ocazie” că, oricum, avem mai multe biserici decât credincioşi. Asta e! Vedem ce va mai fi, dar eu nu voi mai aborda asemenea subiect scabrous de-a binelea. Punctum, vorba lui Eminescu.

Pentru mine, trăitor a jumătate din viaţă în „comunismul” românesc, şi altă jumătate în „capitalismul” românesc, e greu să mă pronunţ, fie şi numai când mă gândesc la faptul că, scuze, „comunismul” ne-a luat de la „cocârţău” – ştiţi ce e ăla? -, şi ne-a dus la „capitalismul de cumetrie”, în care, urmaşii comuniştilor, de-acum vaşnici capitalişti, au avut ce să fure, pe cei mulţi întorcându-i la origini, la „cocârţău”, adică la săraci lipiţi pământului…
Notă: n-am fost „membru” nici în comunism, nici în capitalism. Începui aşa, ca „mare filosof politic” pentru a mă justifica (scuze), că nu mai înțeleg nimic din ce mi/ni se-ntâmplă în ţara asta. C-avem partide care aplică ideologii neghioabe, una vorbind şi alta făcând, că nu prea-i duce mintea lor puţină, că ochii lor sunt aţintiţi mai degrabă spre furt, hoţie, şmecherie, asemănându-se tot mai mult cu „clanurile clasice”, că sunt analfabeţi funcţionali neînstare să administreze ţara, toţi, de la vlădică (guvernanţii) la opincă (adică administratorii centrali şi locali), n-au în cap nimic, fiindcă nu i-a „dotat” Dumnezeu, ori aşa a fost să fie pentru „neamul nevoii” (M. Eminescu).
Partea proastă e că nu folosesc, deşi sunt absolvenţi de facultăţi obscure și posesori de doctorate la fel de obscure, măcar experienţa înaintaşilor lor, comuniştii, care, întâi „descopereau profesionişti în domeniile ţării, abia apoi îi făceau „membri”, cei de-acum „captând” întâi membrii, cărora urmează să le asigure, pe linie de partid, „foncţii”, mai mari sau mai mici. Ce să vorbeşti și ce să taci, vai de capul nostru şi de viaţa noastră! Culmea e că, noi ăştia, „boborul”, nu ne întrebăm niciodată de ce-i ridicăm cât mai sus pe „neşte dobitoci”: „să-i bată soarele/ sau că le miros picioarele” (Păstorel T.).
La noi politica, de orice fel, are un miros fetid care ucide, încet-încet, un popor blajin, răbduriu, cu, totuşi câţiva „ani de-acasă”, închistat în cochilia sorţii sale de unde nu va putea ieşi decât printr-o altă revoluţie de bun simţ politic, deşi el nu face politică, scuze, că nu ştie.
„Neamul nevoii”, cum ziceam, citându-l pe Eminescu. Soarta, ca şi-n cazul „bărbaţilor care nasc copii”. Poporul român e discriminat domnilor, nu ăștia.

Politica