„Am mai spus în editorialele mele, care sunt, de fapt, un fel de eseuri
politice, că nu voi scrie niciodată despre politicieni ori partide –
nişte efemeride -, ci doar despre politică, fiindcă ea e veşnică”. Dar
gura păcătosului adevăr grăieşte. Sorina Pintea, anul trecut: „Cred că
suntem un popor de infractori”/ „Mă puteți acuza de orice, dar nu de
corupție”. I-auzi domne! Hoţul strigă: hoţii! Că, nu-i aşa? S-a-ntâlnit
hoţul cu proştii! „Dacă este ceva de admirat la psd-iști este
consecvența. Se taie cu flexu’ la mână, au boli autoimune, vine
încălzirea globală, Greta plânge că se dezgheață ghețarii, panica
coronavirusului cuprinde globul, rușii bombardează turcii, bursa
americană se prăbușește ca niciodată, oamenii normali se reped să își
facă provizii de pateu și hârtie igienică, ei ca o stâncă în calea
vicisitudinilor naturii, nimic nu-i mișcă: fură din orice poziție,
indiferent că sunt la putere sau în opoziție, bolnavi sau sănătoși, nu
contează, ei fură”. BREAKING – Sorina Pintea, fost ministru al
Sănătăţii, reţinută de procurorii DNA. Dan-Adrian CHERCIU (pe FB).
N-avem
timp azi să facem un istoric al hoţiilor politice ori al hoţiilor
politicienilor „în nume propriu”. Ne-au furat Romanii şi Traian, Hunii,
Turcii, Austro-Ungarii, Ruşii, Americanii (Bechtel), etc. Tot timpul
ne-am furat singuri căciula, ca proştii. Pe scumpele noastre plaiuri se
poartă, de ceva vreme, ca-ntr-o pre(a)lungă „gâlceavă a Înţeleptului cu
Lumea”, câteva crâncene „războaie” care, pare-se, „s-au transferat”, de
la sine, ori pe bani frumoşi, ori alte interese, în vestul democratic
(care are, şi el, „războaiele lui”. ale căror consecinţe, când se vor
termina, nu le putem ghici, că nu ştim cum se vor termina. Dacă adunăm
şi cele câteva „războaie clasice”, că avem şi de astea prin diverse
„zone de conflict”, am putea zice că Lumea începutului de secol XXI nu
stă bine deloc, stă chiar pe un butoi cu pulbere (clasică ori nucleară –
Doamne fereşte!). A uitat toată lumea de „loviturile de palat”,
regalitatea devenind o banală anexă a guvernului!?, un fel de RAPPS, de
penali, deveniţi biete victime, de banii, mulţi, „nemâncaţi” de la UE,
de „…drumurile noastre, toate…” (- Dan Spătaru), de „leu” – moneda
noastră naţională, de robor, de nivelul de trai, de şcoli, de spitale,
de popor, la urma urmei… Şi „Boborul” urmăreşte cu emoţie,
desfăşurările de forţe de pe câmpurile de bătălie, stupefiat,
neînţelegând nimic. Că, scuze, cum poţi să înţelegi că într-o ŢARĂ pot
exista mai multe STATE/PARTID sau PARTIDE/STAT, cum să se poată domne?! E
ca-n întâmplarea, reală când, ducăndu-i, într-o noapte, că m-a prins
noaptea pe drum, lemne tatălui meu la ţară, mă opreşte miliţia şi rămâne
stupefiată când i-am arătat, pe lângă buletin şi actele de transport
ale lemnelor de foc, la grămadă, şi legitimaţiile de șef la poștă,
scriitor şi jurnalist, nu se poate, domne, nu se poate, repeta într-una
miliţianul care, ulterior mi-a devenit prieten.
Primul care şi-a luat
raniţa la spinare şi armamentul din dotare (vorbele prin care se bagă
singur în seamă, în domenii care nu-i aparţin – guvern, relaţii externe,
justiţie, etc.) e, cine altul, Marcel CIOLACU, ditamai preşedinte, cel
care declară război „pe viaţă şi pe moarte” (pe moarte ştim, dar cum o
fi războiul pe viaţă?), fără trupă şi comandanţi, doar cu mercenari…,
„Şi abia plecă bătrânul (Dragnea)/ Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,/ Iar la poala lui cea
verde mii de capete pletoase,/ Mii de coifuri lucitoare ies din
umbra-ntunecoasă;/ Călăreţii (poporul psd) umplu câmpul şi roiesc după
un semn/ Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn…”. Ce să
vorbeşti şi ce să taci din moment ce România e în prima linie a
bramburelii universale? Cineva trebuie să-și facă datoria dar, cine,
într-un război ciudat, atipic, dar război, războiul româno-român. Ca la
noi, la nimeni! Căci, războiul este ştiinţa distrugerii, ospăţul morţii,
unealta finală a polititicii, purgaţie indigestă a politicienilor, în
care cel mai bun om e cel mort. Războiul e treaba barbarilor. „Oamenii
trebuie să pună capăt războiului, altfel războiul va pune capăt
omenirii”, zice J.F. Kennedy.
În sport ave(a)m „paralele inegale” (nu
ilegale), în presă ave(a)m, după acea, „mare revoluţie” ( o scriu cu
literă mică să se-nveţe minte să se dea cine nu e, şi să n-o confund cu
„Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie”, care a fost de fapt în 07
Noiembrie ), o presă corectă, un prieten edita o revistă săptămânală
numită „Lege şi fărădelege”, existau „Infractorul”, „Infractoarea”,
„Cartel’’, „Ora, „Demnitatea”, „Independentul”, „Expres magazin”,
„Evenimentul zilei”, făcusem, eu, cu M. L. Goga şi S. Domozină „Jurnalul
de Jiu”, şi câte altele, în tiraje de-a dreptul năucitoare (o spun în
cunoștinţă de cauză fiindcă, pe vremea aia, eram unul din cei care au
pus pe roate Rodipetul dar şi fiindcă am contribuit cu umila mea
pricepere la creşterea tirajului multor publicaţii, poate scriu cândva,
că au fost întâmplări şi ani extraordinar(e)i…, până când, hop, s-a
produs „vânzarea”, nu cea de pe tarabele și chioşcurile de presă, care
dădeau valoarea unei publicaţii, ci vânzarea pe tarabele politice,
presa, care e „câinele de pază al democraţiei”, fiind vândută spre a
deveni sluga partidelor. E o întâmplare tristă, dar reală, a
„originalei” noastre democraţii. Nu mai am timp de amănunte, deşi unele
mă amuză. Cum dracu poţi, în interes de partid, s-o compari pe Viorica
Dăncilă cu Florin Câţu, oricât de nesuferit ar fi el? Sau pe Ciolacu cu
Orban?
Toată lumea cea vestită a „politichiei” româneşti e-ntr-un
război teribil pe teme false, care n-au nimic de-a face cu „boborul” de
care-i doare undeva, ori cu Ţara.
Încerc să vă duc cu vorba, stimaţi
cititori, pentru că încă n-am de gând să dau drumu la adevăruri. Cert e
că „nu-i e bine caprei noastre”, vorba ţăranului de mai demult. Fiindcă
ăştia, aflaţi în capul trebii, aleşii noştri, furaţi de cv-ul lor, de
multe ori fals ori de rahat, au uitat că mai există şi poporul care i-a
ales. Atât au uitat de poporul care i-a ales, furaţi de ei înşişi, că,
de ani de zile, au uitat măcar să calculeze, nu să şi asigure, „coşul
existenţial” al unui trăitor/muritor de pe nemuritoarele noastre plaiuri
(altă formă de cinism, despre care am mai scris). Şi noi, puterea,
„pentru că putem”, ce facem? Circ şi cinism, tovarăşi! Vai nouă!
***
M. Eminescu: „… Indicatorul esenţial al
„omului – elită” este caracterul şi nicidecum capacităţile intelectuale,
astfel în orice ramură de activitate socială, acolo unde înmulţesc
intelegenţele în dauna caracterelor este un simptom de decadenţă.
Aceasta începe ca orice epidemie, numai pe ici colea, apoi se
generalizează… Intelegenţa poate duce la o hotărâre bună, iar voinţa la o
executare bună. Dar şi hotărârea şi executarea pot fi păgubitoare
altora şi obştei, dacă sunt lipsite de caracter”.
