Pentru mine Emil CALOTĂ e un paradox. Cartea lui, IEȘIREA DIN PARADIS, mi-a ajuns în mână, cu rugămintea s-o citesc neapărat, de la un alt Emil, jurnalist şi poet important al urbei noastre (marele oraş în care nimeni nu mai cunoaşte pe nimeni şi nimeni nu mai citeşte pe nimeni, deşi se-ntâlnesc – alde nimeni – şi se/vorbesc de te cruceşti – alt paradox). De, şi în Craiova, scriitorii „se mănâncă” mai ceva decât în catrenul lui Nicolae Crevedia (/…într-una se mănâncă scriitorii./)
DEX zice: PARADÓX ~uri n. 1) Opinie sau lucru care vine în contradicție cu adevărul general acceptat. 2) Raționament aparent just care duce la concluzii contradictorii, ce nu pot fi considerate nici adevărate, nici false; antinomie (Contradicție categorică între două teze care se exclud reciproc și care sunt considerate în egală măsură adevărate.) Adică paradoxul e o metaforă, căci, ce e metafora decât contradicţie, antinomie?
Dar care e paradoxul sau ce e paradoxal cu/la Emil CALOTĂ şi/în cartea lui? În primul rând titlul. E o cutumă, un lucru comun, să gândim, să vorbim/scriem despre PARADIS mai degrabă ca intrare/ajungere sau locuire în el. Ori Emil CALOTĂ ne vorbeşte şi scrie despre IEȘIRE ca şi cum s-ar putea ajunge, locui, apoi ieşi în/din PARADIS. Poate POETUL s-o fi gândit la comunul necomun item, poeticul RAI=PARADIS !? Dar prin Rai (Cer) se înțelege, în diferite religii, locul în care vine sufletul omului merituos după moarte. În acest loc nu ar exista griji pentru umane necesități, astfel ca fericirea sufletească să fie posibilă. Unii cred că Paradisul, mereu confundat cu Raiul este un simplu mit. Alţii îl consideră o utopie, imaginându-şi-l ca pe o grădină în care oamenii trăiesc veşnic şi desfăşoară activităţi plăcute, ce le aduc satisfacţiile ideale visate în cursul vieţii lor dar şi în cursul morții lor, reale ori imaginare. Cuvântul „paradis” a fost folosit cu referire la prima locuinţă a omului, grădina Edenului (Geneza 2:7–15). Biblia vorbeşte despre acea grădină ca despre un loc real, în care primii doi oameni au trăit fără a fi ameninţaţi de boală sau de moarte (Geneza 1:27, 28). Întrucât nu a ascultat de Dumnezeu, prima pereche şi-a pierdut locuinţa paradiziacă. Cu toate acestea, multe profeţii biblice descriu un viitor în care omenirea se va bucura de Paradisul restabilit. De cele mai multe ori însă, există îndatoriri care trebuie respectate, până a putea ajunge acolo. În creștinism, de exemplu, cel doritor să ajungă în rai trebuie să creadă în Iisus Hristos și, eventual, să urmeze ritualurile unei culte creștine. Se susține de către diverse culte că ajungerea în Paradis reprezintă eliberarea de toate lucrurile pământești și axarea pe o viață (strict) religioasă. Deci Raiul ţine de Cer iar Paradisul de un biblic loc real. Vrea să ne aşeze poetul ca e/lectori între Cer şi Pământ?
Cartea începe cu o poezie care încearcă să ne spună (paradoxal, pentru cineva venit de altundeva, adică din realul Rai=Paradis) că Poetul şi Poezia sunt de natură pur „terestră”. Şi-l credem căci şi noi susţinem că spaţiul terestru are „magia” lui, „poezia” lui. Dar nu asta e cel mai important (descrierea şi lămurirea obiectivului/obiectului) în această carte, ci faptul că poetul, ca poetul, se zbate între două LUMI. Una trăită, adică reală, adică acea LUME în care a deschis ochii spre viaţă şi care l-a marcat obsesiv (Geografia comunei, Al cui eşti bă?, Autoevaluare, Amintiri cu câini), dar şi altele, despre care-ţi vine să spui că sunt cam soresciene – eu nu văd nimic rău în asta, ce e rău în a fi sorescian?) şi altă LUME, la fel de trăită şi de reală, de după ce a intrat „în rîndul lumii” şi s-a acumulat „trăirea” că-mi vine să zic despre Emil CALOTĂ că e un „poet social”, de sorginte păunesciană (Clovnul, Alegeri, din nou, Au venit la mine strămoşii, Cine suntem?, Există un singur loc pe pământ, Mai duc românii o povară, O problemă de omenie). Diferenţa dintre cele două LUMI este că lumea soresciană vine către poet şi către noi ca o explozie a mitului în/spre real, ca o existenţă certă pe care-o regăsim, iar cea păunesciană se duce dinspre poet spre ea şi gata, e existenţa unei lumii create de poet şi trimisă să existe pentru ea şi pentru cititor acolo.
Paradoxal (din nou) este că, între cele două spaţii terestre, sorescian şi păunescian, ca abordare, dar şi ca tonalitate, autorul adună, privind spre Cer dar şi spre Sine, expresii lirice cu nuanţe de romantism, uneori alexandrin şi sadovenian, ceea ce nu e deloc rău, ambii fiind clasici (Drumul spre Paradis, Cuvintele, La taină cu Dumnezeu, plecându-se, probabil, de la arghezienele versuri „…eu/ stau la poartă pe scaunul meu/ de vorbă cu Dumnezeu/. Poetul nostru zice, ratând o temă „deosebit de poetică”: „…Stau la taină cu Dumnezeu/ El nu prea îmi spune/ Cum merge treaba/ Prin cer/ De fapt/ Vorbesc numai eu/ Îi cer sfaturi despre una/ Despre alta/ Şi El mă inspiră/ În faptele mele îndrăzneţe” – banal, putea să filozofeze pe tema Dumnezeu, existenţă, influenţe terestre și umane).
Laurenţiu ULICI mi-a zis/scris, foarte demult, că poeţii sunt „pe muchie” între grija pentru vaga prozodie (care se învaţă, crede el) şi via banalitate (care se dezvaţă?, se-ntreba el). În cazul Emil CALOTĂ (oricare poet care iese în lume cu o carte e un caz) salvarea de/din căderea în prăpastia de care vorbea Laurenţiu ULICI vine din stăpânirea cuvântului întru expunerea şi demonstraţia/demonstrarea ideii/ideilor cu care pleacă pe greul drum al poeziei ca expresie a SINELUI şi ca altă expresie a căutării identitare în real, adică a fugii de nepăsarea identitară (Bă, om ca mine/ nu mai întâlnesc eu!/ – Autoevaluare). Definitorie, cred eu, pentru „poetica” lui Emil CALOTĂ, e „Echilibru”, un poem echilibrat ca zicere poetică (Pe urmele serii/ Se culcă tăcerea/ Natura pietrificată/ De moartea vântului/ A intrat în repaos/ Lacul şi-a ancorat/ Undele de ţărmuri/ Să vadă cu ochii/ Adâncurilor/ Linia infinitului…) e, ca să zic aşa, „Ars poetica” acestui volum. Avem, în carte, poeme ale cunoaşterii de sine (Dacă vezi ce alţii nu văd/ Dacă înţelegi ce alţii nu înţeleg/ Dacă gândeşti fără teamă/ Timpul tău/ Devine infinit/), dar şi al recunoaşterii diferenţei dintre păsare şi nepăsare în „marea trecere”. Stăpânirea dură a cuvântului dă impresia că e o carte vorbită iar nu scrisă, mai ales că discursul liric are la bază generalul existenţial, poetul necantonându-se într-o dezbatere despre anume teme ori anume gânduri ori anume fapte. De unde rezultă o lejeritate în scriere şi o la fel de lejeră lecturare care pot fi chiar în intenţia autorului sătul, probabil, de creaţiile liricoide scrântite şi forţate până la a întrece orice limită ale prea mulţilor şi prea mărunţilor contemporani orbiţi de himera poeziei care e, zic eu, un dat, un har şi nicidecum un câştig urmare salahoriei ori loteriei. Mai sunt destule poeme care scot în evidenţă „meşteşugul poeticesc” al autorului, citabile fiind Cântec, Melancolie, Renaşterea Zeului, Tristeţe dar şi Într-o noapte, Iubirea de fluturi ori Nu întoarce capul, iubito din care nu mă pot opri să citez: „..M-ai adus în lumea lui Nimeni/ De ce, oare, n-ai întors capul/ Precum în poveste, iubito?”. Bănuiesc că autorul şi-a redactat singur cartea despre care discutăm şi că, sigur a făcut-o în grabă, altfel şi-ar fi dat seama că scrierea, în întregul ei, ar fi fost avantajată la plăcuta lecturare/citire dacă tot Cuprinsul ar fi fost aranjat în pagină pe capitolele tematice despre care vorbeam. Una peste alta, în căutarea identităţii sale ca poet, Emil CALOTĂ, prin această „Ieşire din Paradis” intră, indiscutabil, în rândul certitudinilor creatoare de la noi prin abordarea elegantă, elevată şi inspirată a unui discurs liric interesant în căutarea Himerei care suntem, cum ziceam, între Cer şi Pământ, adică între a nu fi şi a fi.
