Dicţionarele zic: OXIMORON (< fr. oxymoron < lat. oxymoron ; cf. gr. oxys, mușcătură și moros, nebun) – Alăturare a doi termeni contradictorii, alăturare din care rezultă o necruțătoare ironie sau un usturător adevăr. Figură de stil înrudită cu antifraza, ca și cu paradoxul (v.) oximoronul este folosit în poezie pentru exprimarea unor imagini puternice. Ex. „De-mbunătățiri rele cît vrei sîntem sătui” (GR. ALEXANDRESCU, Satiră. Duhului meu). El apare adesea și în vorbirea comună (sărăcie lucie).
Despre prima mea carte, Laurenţiu Ulici scria, într-o cronică din România Literară, că „scriu o poezie oximoronică”. Habar n-aveam de ce fac atunci în poezia mea, deşi eram student la „litere”, iar unul din dascăli mi-era Al. Piru.
Cuvântul „oximoron” este oximoronic în sine, fiind compus din doi termeni care se opun ca semnificaţii: oxus (ascuțit, pătrunzător; deștept – fig.) și moros – (tocit, prost). Se aseamănă cu antiteza și paradoxul, însă poate fi considerat sinonim doar cu paradoxismul. Ba, făcând „recurs la memorie”, habar n-aveam că în copilăria mea, tata „comitea” un oximoron când, obligat de viaţa de atunci (încă mai erau ruşii la noi, şi încă mai plăteam „despăgubiri de război” către Rusia), încheia unele cereri la primărie cu „Luptăm pentru Pace”, urmată de semnătură.
Reducând însă viaţa la persoana mea, fac o greşeală esenţială neţinând cont de faptul că Omul e o fiinţă socială, adică Omenire, şi că Omenirea însăşi trăieşte oximoronic de-o Istorie întreagă, pentru că în Istoria Omenirii au existat „nebuni” (vezi componenţa oximoronului din dicţionare – „muşcătura nebunului”).
„Astfel, în vremea noastră glorioasă,/ Care miroase-a flăcări de atom,/ E câte-un front în fiecare casă/ Şi uneori în fiecare om/ Nu-i nimeni liniştit, precum se vede/ Nici hoţii, nici acei ce sunt furaţi/ Există două feţe la monede/ Sunt fronturi între fraţi şi chiar în fraţi” (din „Front fără învingători”, de AP).
Altfel e Război şi sărăcie! Peste tot în lume! E război şi când e pace! Absenţa conflictului armat nu înseamnă (că e) pace. E sărăcie şi unde e opulenţă! Poate mai mare decât în casele oamenilor „săraci de avere”! Acumularea de averi materiale nu înseamnă bogăţie! Dar nu ştiu ce trebuie făcut, deşi AP zice: „De ce luptaţi cu armele de foc/ Şi aţi dus moartea la perfecţiune?/ De ce nu puneţi banii la un loc/ Pentru aflarea leacurilor bune? (…) Oameni politici, bunii noştri fraţi/ Noi v-am cedat şi ranguri, şi proporţii,/ Dar nu putem continua./ Stopaţi această competiţie a morţii!” (din „Manifest pentru sănătatea pământului”, de Adrian Păunescu).
Se luptă zilnic împotriva vieţii, cu mari şi negri, ochelari de cal! De ce această înverşunare a omului contra omului? De ce nu luptăm cu tot răul şi urâtul din noi? De ce nu luptăm cu sărăcia, cu corupţia, cu „glaciaţiunea” interumană, cu ura, cu despiritualizarea? De ce „construim” în noi şi împrejurul nostru atâta întuneric, atâta vrajbă, atâta ură, atâta urât? Dostoievski spunea, prin intermediul unui personaj din „Idiotul”, că „frumuseţea va salva lumea”. Da, frumuseţea, adică iubirea, pacea, liniştea, credinţa în Dumnezeu şi în tot frumosul pe care l-a sădit pe pământ, şi, mai ales, în sufletul oricărui om de pe acest pământ! Dar şi „credincioşii de ocazie” – vezi P. Kiril şi constănţeanul Teodosie.
Eu văd mereu şi peste tot doar oamenii frumoşi, deşi nu pot uita ce zice Eminescu: nişte răi şi nişte fameni/ i-e ruşine Omenirii să vă zică vouă oameni…
Este atâta frumos în jurul nostru, şi mai ales în noi, dar n-avem ochi să-l vedem, să ne bucurăm de el, să-l sporim! Suntem ocupaţi cu războaiele. Suntem ocupaţi cu lupta! Că asta se întâmplă acum în lume: se luptă pentru pace, oricât de oximoronic sună! Americanii nu asta vor? Ruşii nu asta vor? Vor altceva decât să instaureze pacea, ordinea şi disciplina prin ţările Planetei? Şi Europa, ajunsă „mama răniţilor”, un fel de spital mondial de campanie, un fel de azil (politic, economic etc.) al migranţilor care şi-au părăsit ţara, supusă tirului încrucişat al doritorilor de bine, de fapt, adversari „tradiţionali”, America şi Rusia? Toată lumea „luptă pentru pace!”. Păi, cum să fie pace dacă e război?
„Când miezul nopţii bate gros încoace/ Şi restul omenirii noastre doarme,/ Se strâng războinicii drapaţi în arme,/ Setoşi să convorbească despre pace/ La mese tolăniţi pe îndelete,/ Îngrijoraţi privind spre sfânta hartă,/ Şi deplângând conştiinţa lumii, moartă,/ Mâna şi-o dau să facă schimb de pete./ Cum între timp mai mor ceva popoare,/ În aerul în care poţi să degeri/ Păstrează repetate reculegeri/ Miraţi de cursul relei lor planete/ Şi beau ciocnind egalele pahare/ Cocktail de ţări, dar numai când li-i sete”. „Puţine lucruri au rămas civile/ În acest veac ploios şi militar/ Nu zile, ci permisii de zile/ Copiii drepţi din mumele lor sar” (din „Antirăzboinică”, de Adrian Păunescu).
Eu, văzând atâta ură pe Planetă, azi, în secolul XXI, nu mă mai gândesc decât la un dicţionar al Planetei în care să citesc dacă „nebunii” ştiu înţelesul câtorva cuvinte esenţiale pentru Pace: ură, dragoste, iubire, copii, viaţă, că de moarte nu ştiu ce şi cum e nici oamenii normali.
