Dar ce este DORUL? DORUL e o STARE, care ţine mai mult de suflet decât de minte, care n-are deci nicio legătură deci, cu ceea ce clamăm permanent: să gândim cu capetele noastre, capul plecat sabia nu-l taie, cap ai, minte ce-ţi mai trebuie, dă-i omului mintea de pe urmă, vai de capul lui…, deşi e o „emanaţie” a psihicului, care ţine de „cap”, către suflet, care ţine de „om” în „totul” său, adică „ce-o fi fost în capul lui”, dar şi „ce-o fi în sufletul lui”, numai el ştie, omul care are suflet. Asta ne face să afirmăm că „nepăsarea identitară” la „oameni” începe atunci când dispare din „om”, „sufletul”, rămânând doar capul şi mintea, pe care le pot avea (minte chiar mai multă!) roboţii din clamata „inteligenţă artificială”. Că DORUL la români e unic, că el e intraductibil în alte limbi, ştim, deşi toţi oamenii de pe planetă sunt, ori pot fi „posesori de starea de dor”.
Cel mai des spunem că Dorul este un sentiment care exprimă o dorință puternică de a revedea pe cineva sau ceva drag, sau de a reveni la o stare emoțională preferată. Cuvântul are origine în latina populară dolus – a durea. Iar factorii care induc omului sentimentul de dor sunt, zicem nu numai noi, absența persoanelor iubite, decesul unor persoane apropiate și dragi, îndepărtarea pentru perioade medii și lungi de casă sau de locurile dragi, încheierea unor activități intrate în obișnuință (plecarea de la un anumit loc de muncă, terminarea unei școli, renunțarea la un anumit sport, joc, etc), îndepărtarea de un anumit prieten, cerc de prieteni sau colectivitate, situațiile și obiceiurile plăcute din trecut, lucruri pe care le-am pierdut, etc. România şi-a scris istoria cu sacrificii ale poporului său – de sânge, de umilinţă, de lacrimi şi de DOR al celor rămaşi în afara graniţelor actuale (N. Iorga zice că suntem singura ţară din lume care are vecini doar români), şi cu sacrificiul elitelor sale, pe care acum nu le mai are (mai are elite profesionale la nivel mondial în toate domeniile, dar nu mai are elite social-politice), spre a-i fi generaţiilor viitoare „carte de învăţătură”. Dar cine mai citeşte azi Istoria? Nici nu ştiu dacă mai este obiect de predare în şcoli! O ţară, ca să existe, are nevoie de un Stat, iar Statul român, prin voinţa Poporului său, are cei patru stâlpi de susţinere care sunt: Preşedinţia, Puterea Legislativă, Puterea Executivă, Puterea Judecătorească, şi un „Câine de pază” al Democraţiei – Presa. Dar, toate sunt total „robotizate” politic, dezumanizate, le lipseşte „sufletul”, nu mai ştiu ce e acela „DOR”…
În fiecare zi vedem asta, doar „ei” nu văd. Azi, neaşteptat pentru mine, auzii cum un „fruntaş” UDMR zice: „Acum, cu această pandemie, propunem, în „Programul de guvernare”, creşterea natalităţii în comunitățile noastre (ale UDMR, doar!)…”!!! Nu ştiu dacă a propus ceva să nu mai moară „oameni”, de care-ncepe să ne fie dor, nu ştiu de ce nu ne e dor de morţi când sunt vii, nu ştiu de ce „Biserica” e „relativ grijulie” cu valurile de viitori morţi, şi „prompt grijulie” cu „depozitarea morţilor” în capele, până sapă excavatoarele gropile comune pe la margini de cimitire „suprapopulate”, nu ştiu multe despre viaţă şi moarte, mai ales în anii ăştia „pandemici” ai omenirii. Dar am înțeles că timpul recent ne-a împărţit, cu nepăsare, dramatic, în două: morţii cu morţii, vii cu vii, şi pe aceştia, la rândul lor, i-a împărţit, tragic, tot în două: de stânga ori de dreapta, bogaţi ori săraci, vaccinaţi ori nevaccinaţi, vii morţi ori morţi vii, … adică, scuze, cu suflet ori fără suflet. Astfel de vremuri trăim, vremuri care, zic tot eu, corespund cu un timp al ţării, ce, de-o vreme, de cam multă vreme, trăim o „ţiganiadă” continuă care duse la disoluţia Statului şi dezmembrarea ţării şi a poporului său. Deja adie vânt de înfiinţare a A.R.L.U.S. (Asociaţia pentru Legături de prietenie cu U.R.S.S. – Rusia), deja există o altă ţară în ţară (HAR-COV), şi încă una pe mesele de lucru ale vecinilor românilor – Ardealul (pofta ce-o poftesc aceiaşi vecini de ani şi ani). Aşa că ţara Doinei eminesciene, care are ca temă DORUL, interzisă din pricină de U.R.S.S. până în 1989, a ajuns ca-n Doină: „De la Nistru pân’la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-sa/ Că nu mai poate răzbate/ De-atâta străinătate/ Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-le-ar inima câinii…/. Încât, deşi „săracă ţară bogată” căci, deşi „La noi sunt codri mari de brazi/ Şi câmpuri de mătase/ La noi atâtea lacrimi sunt/ Şi-atâta jale-n case/…Privighetori din alte zări/ Vin Doina să ne-asculte/ La noi sunt cântece şi flori/ Şi lacrimi multe, multe…”.
Despre prea multele suferinţe ale poporului român, ce să vorbeşti şi ce să taci! L-au învăţat aşa, cu înfometare, şi cu suferinţe, şi cu umilinţe, şi cu minciuni, şi cu jaful ţării, pe faţă, şi cu fuga copiilor în lume, în numele lui, de-a lungul istoriei recente, „elitele” acestui început de veac. Dacă poporul român nu-şi dă, încă, seama de situaţia sa „de plâns”, de hărţuirea la care e supus, şi de „furtul ţării”, dacă nu-şi dă seama că „s-au spart”, în mari grupări de interese proprii, până şi „stâlpii” vaşnici şi legali, constituţionali, de susţinere ai Statului, cele patru „puteri” ale lui, iar presa, aşa-zisul „câine de pază al democraţiei”, a turbat, cum se zice, va fi cam târziu.
Oare ce-a vrut să spună Domnul când a spus: „Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca 17, 10)”? Dar pe cine mai interesează, în zilele de azi, ce vrea omul şi ce zice Domnul? Că suntem vrednici de plâns, căzuţi spre a nu ne mai scula, rătăciţi, pe drumul neîntoarcerii, ca în ziua ispitirii în pustiu. Ni s-au pustiit sufletele până le-am pierdut. Şi, nemaiavând „suflete”, se duse, în pustiu, „DORUL”!
