Eminescu: „Naţiunea noastră, neamul nevoii!”
Pregătindu-mi ideile şi cuvintele pentru Editorialul de azi, din Jurnalul Olteniei, în care voi scrie, sigur, despre Biserică, (scuze), credinţă, şi credincioşi, mi-am dat seama că, din amorţeala comunistă nu te trezeşti în vecii vecilor, Amin! Ce-i de făcut? Nu ştiu. Dar, dacă gândim bine, ştim că ea, Credinţa, e o clară convenţie spirituală, asemeni anului „0” din Istorie, dar şi un contract de marketing spiritual, structurat conform regulii celor patru „p”, adică produs=credinţa, preţ=iertare, publicitate=slujbe, plasare=biserici, alte spații publice. Dacă gândim profund, ca să forţez noţiunea „gând”, adică dacă „gândim cu capetele noastre”, cum dixit ceauşescu (veşnic îi tot voi scrie numele cu literă mică, fiindcă a fost un naiv politic), Religia, căreia, clar, îi aparţine Credinţa, e, cum bine zice Eminescu, „o frază de dânşii inventată/ ca cu a ei putere să vă ţină-n jug”. E, dacă nu greşesc, echivalentul „spiritual” al himerei, ca şi poezia, metaforă existenţială a trecerii, care se cheamă „Viaţa”, de azi şi de apoi. Am fost convins de asta încă din copilărie, când nu ştiam nimic (normal), dar doream să ştiu totul, forţând regulile bunului simţ şi băgându-mă moţ în discuţiile ălor „mari”, ca vârstă, rost şi funcţii (primari – câţi am prins, şefi de post, etc., dintr-o curiozitate nativă, devenită „har”, care e patimă şi chin la viaţa omului. Aşa am ajuns, eu, un copil, deşi nu ieșeam din camera mea, când venea cu Boboteaza, prieten cu Preotul Iliescu, de la mine din sat, un „om potrivit” menirii de „Preot” a acelor vremuri, iubitor de toţi, dar toţi oamenii, şi de cultură (încropise un ansamblu coral cu care a luat multe premii ale vremii), care era foarte fericit, pentru mine, când a aflat că apărusem în nişte reviste şi mi-apăruse şi o carte de poezie. Aşa că, scuze, cum să nu mă întristez când văd, şi aud că, iarăși scuze, „capul” bisericii noastre, despre care, mai deunăzi, mă-ntrebam de ce tace despre ea, pandemia cea ucigătoare, mai ales, de credincioşi, în loc să fie mângâietor de suflete, că asta sunt oamenii bisericii, şi o dă pe prostituţie politică şi blesteme grosiere, Doamne fereşte!, dar nu spre virus, ci spre oamenii păcătoşi că nu ştiu, vai de ei, ce să mai facă în răzbel C19. Nicăieri în lume Biserica nu face politică, nici ,,Administraţia” nu face politică, nici Casa Regală, care doar sprijină instituţiile statului, nici presa nu face politică, iar cine din presă vrea politică, foarte bine, lasă condeiul şi se înscrie într-un partid. La fel şi specialiştii, de orice fel. Ori, la noi, ca la nimeni, mai ales când e vorba de viaţă şi de moarte, hotărăsc ei, care le ştiu pe toate, că trebuie să moară oameni, fiindcă „de-aia e libertate, cine ne obligă să fim de acord”… nebunie!
Tot scriind despre politică, ajunsesem să cred că vinovat de cinica decădere a poporului român e poporul român, cel transformat în populaţie, în cursul unei destul de lungi şi interesante istorii ale acestor meleaguri, numite, într-un anumit moment ţară, şi rămasă ţară, încă. Devenind Ţară, era nevoie, pentru o bună administrare a ei, în folosul Poporului ei, de un Stat, care e un cumul de instituţii manageriale, diferite, în funcţie de timpul istoric, dar şi de diviziunea socială şi a muncii acelei ţări, şi acelei populaţii devenită popor, ceea ce presupune, desigur, logic, apariţia unei „elite” alese să populeze acele instituţii. Dar ce vină are EL, Poporul, că „elitele” propuse de partide, şi alese de el, poporul, sunt „nişte răi şi nişte fameni”, nişte „pitici politic”, cum bine zice dl. N. Manolescu, „neşte dobitoci”, cum, mai demult, zicea cu năduf, prof. meu de la filologie, dl. Al. Piru, despre politicienii acelei vremi, adică părinţii politicienilor acestei vremi, îmi zic?
În vreme de criză, şi acum suntem în profundă criză medicală şi economică, politicul din alte ţări, critică „puterea”, dar nu pune piedici specialiştilor în găsirea de soluţii. La noi se luptă, şi dă-i, şi luptă, şi nu ştiu ce să mai găsească „să moară oameni”, să moară economia, să moară… şi toţi sunt la fel, nu vedeţi ce vânzoleală fu până se completară listele pentru parlamentare? Nu eşti pe listă la psd, fuga la pnl, nu ești pe listă la pnl, fuga la pmp, să nu cumva să rămână „fără coledzi, se poate neicușorule?”. Şi tot fugind de pe o listă pe alta, uită toţi să respecte măcar câteva „doleanţe” ale prostitului popor: 1. când rămân 300 de parlamentari, că ne-am făcut de râsul lumii la propriu când vedem câţi sunt la alţii, şi ăştia costă mult de la bugetul, şi aşa „terminat” de „administraţia” stufoasă și la fel de costisitoare. 2. când terminăm cu „specialii”- caz penal al parlamentului, tot în detrimentul bugetului hodorogit? Cred că niciodată căci, vorba cuiva, aruncată în spaţiul public, „sunt decizii politice”, singurele care nu sunt sancţionabile în justiţia de la noi. Mai vorbim.
