Eminescu: „Naţiunea noastră, neamul nevoii!”
Gata să cad în greşeala, scriam mai deunăzi, tot scriind despre politică, să cred că vinovat de cinica decădere a poporului român e poporul român, cel transformat în populaţie, în cursul unei destul de lungi şi interesante istorii ale acestor meleaguri, numite, într-un anumit moment ţară, şi rămasă ţară, încă. Devenind Ţară, era nevoie, pentru o bună administrare a ei, în folosul Poporului ei, de un Stat, care e un cumul de instituţii manageriale, diferite, în funcţie de timpul istoric, dar şi de diviziunea socială şi a muncii acelei ţări, şi acelei populaţii devenită popor, ceea ce presupune, desigur, logic, apariţia unei „elite” alese să populeze acele instituţii. Dar ce vină are Poporul că „elitele” propuse de partide, şi alese de el – poporul -, sunt „nişte răi şi nişte fameni”, nişte „pitici politic”, cum bine zice dl. N. Manolescu, „neşte dobitoci”, cum, mai demult, zicea cu năduf, prof. meu de la filologie, dl. Al. Piru, despre politicienii acelei vremi, adică părinţii politicienilor acestei vremi. Această simplistă „poză” a evoluţiei în istorie a omului îmi era necesară spre a afla când a apărut Credinţa, mai întâi credinţa că acei puşi de popor deasupra muncesc şi conduc pentru supuşi, apoi Credinţa ca idee spirituală, dar şi sufletească, Credinţa care ne supune unor Zei, Dumnezei, şi ne îndreaptă paşii spre Biserică. E mai mult ca sigur că această a doua Credinţă şi supuşenie religioasă a popoarelor e cauzată de amarnica supuşenie socială şi economică faţă de „cei aleşi”, „credincioşii” mergând la biserică spre izbăvire, ajutor şi liniştire. Că şi Biserica a uitat în timp de rosturile ei, e altă poveste, despre care vom mai vorbi curând. Acum am amintit de Biserică şi de Stat pentru a-mi răspunde la două întrebări, ivite în anul de cumpănă al omenirii, deci şi al nostru, Pandemia, care, decimându-ne cu cinism, ne-a transformat, iar, în populaţii neajutorate, înspăimântate, că şi-a pierdut minţile.
De, „neamul nevoii!”, ziceam mai deunăzi. Şi mai ziceam despre ceva nedumeriri, şi mă tot întrebam:1. Casa Regală mai există în România, în cel mai negru an al românilor? Dacă a făcut ceva pentru români, fără să ştim (ca Gigi Becali), îmi cer scuze, dar n-am prea auzit, cum am auzit de Regina Maria, într-un alt timp negru al românilor.2. Dar Biserica, a făcut ceva? O, Doamne, şi câte putea (şi mai poate, încă) şi trebuia să facă.Fiindcă, Notă: şi pentru Casa Regală, şi pentru Biserică, Poporul român, prin Statul său, a dat, şi dă, destul de mult din destul de puţinul lui. De, Neamul nevoii!Aceste întrebări, ziceam şi eu, pertinente şi grave, trebuie puse, mai ales în situaţia în care Statul român e în disoluţie totală, instituţiile sale, de forţă şi, mai ales, administrative, sunt putrede până în măduvă, iar sistemul politic e compus nu din oameni politici, ci din clanuri politice, caracatiţă mafiotă care a terminat ţara şi poporul, punând la pământ puterile statului (guverne, parlamentul, justiţia, o parte din presă, ccr, ap), dar şi economia şi sistemele publice (educaţie, sănătate, muncă şi asistenţă socială, etc.).
Dar, nici n-apăruseră zisele de mai sus, că se găsi Înalt Prea Sfântul, Capul Bisericii noastre (nu a Prea Sfinţiei Sale) să ne spună o poveste despre trecutul imediat, despre Ceauşescu, securitate, pelerinaje comuniste, etc, etc. uitând să ne spună despre Credinţă, care, sigur, nu e a partidelor, şi despre OM, care, tot sigur, nu e al partidelor, şi nici al bisericii… nu mai spun mai multe, să nu-l mânii cumva pe bunul nostru Dumnezeu… Ce să vorbeşti şi ce să taci!? Mai vorbim luni.
