Luni 15 iunie n-am fost în stare să scriu decât două cuvinte: Veşnicia EMINESCU! Azi revin la cotidienele noastre probleme din vreme de criză. I-auzi una… poporul nu mai are dreptul la existenţă, adică la viaţă şi la sănătate decât dacă hotărăşte parlamentul cel masiv şi parşiv, iar avocatul poporului (zvăpăiata renata) cere ccr, în numele poporului, dreptul la „moarte”, fiindcă cică, vezi domne, dreptul la viaţă şi la sănătate e o încălcare flagrantă a libertăţilor umane. Să te cruceşti, să te cutremuri, de câte vezi în aste vremuri! Hoţii sunt „negustori cinstiţi”, pensionarii (unii) sunt „speciali”, ccr e membru de partid, violatorii, hoţii şi criminalii sunt „liberaţi” pe capete să facă tot ce ştiu, clanurile sunt mângâiate pe frunte şi rugate să vandalizeze lumea civilizată, să „exporte” fete, să importe droguri, să bată poliţia şi să-i îngrozească pe români, udmr să „rupă” ţara… şi toate ni se-ntâmplă, de treizeci de ani, numai nouă. De ce? D-aia (nu Daia ăla). Fiindcă, anomalie politică, frâiele ţării, care trebuiau să fie în mâna a patru puteri (legislativă, executivă, judecătorească și presa), au fost preluate prin mită (vezi pensii speciale, numiri în funcţii bănoase) şi prin „prosteala” poporului votant, de ăl parlament umflat numeric şi compus din cinici urmaşi ai pcr (căpitane nu fi trist/ viaţa merge înainte/ prin partidul communist. Dar pe parlament, care acum este un fel de MAN (Marea Adunare Natională) a psd, nu poporul „prostit” l-a (a)dus la Casa Poporului? I-auzi două… procurorii şi judecătorii, adică Puterea judecătorească, să răspundă în faţa senatorilor şi deputaţilor, adică în faţa a unor neica nimeni aleşi „pe liste”, ca pe centură, unde, pe vreme de criză, se… pe listă. Puterea executivă, idem, e subordonată parlamentului. Chiar eu, om din popor, fiind principala putere într-o ţară, pot fi chemat (dar nu sunt) oricând în faţa parlamentului, unde, în lipsă, el, tovarăşul parlament îmi hotărăşte viaţa/soarta.
Alte întâmplări de tot hazul avem în fiecare zi, pe toate sticlele, nu le mai zic și eu, ele mai descrețindu-ne frunțile și sufletele de-atâtea cotidiene necazuri. Asta e România, ţara de care eu nu mă satur niciodată, ca unii şi alţii, de ieri şi de azi.
Când scriu acest editorial e marţi, 16 iunie, la o zi după „Veşnicia EMINESCU”, când ,,… se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, cum zice G. Călinescu.
Eu, astăzi, 17 iunie, îi mulţumesc eminescului că există. Auziţi-l ce zice despre criză, v-am zis că la noi ea, criza, a fost, este şi va fi pentru că „… acei ce compun grosul de flibustieri politici sunt bugetofagii, cumularzii, gheşeftarii de toată mâna… aflaţi pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, pe jeţurile de miniştri, fizionomii nespecializate, protoplasma de postulanţi care tratează totul cu egală suficienţă, … înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea celor productive, iată răul organic, puterea productivă a naţiei nu poate să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de organizaţie şi de civilizaţie străine, introduse cu grămada în ţara noastră, … iar mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara asta, pentru mită, capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii…”.
Bine, Eminescu, ziaristul de care tremurau toţi, inclusiv majestatea Sa Regele (Scăpaţi-mă de Eminescu), m-a convins că la noi, prostia cu ştaif, hoţia, corupţia, nepăsarea, fărădelegea, şi altele, sunt un dat istoric, să nu zic genetic. Acum, având „prosperi” oameni de afaceri, dar şi prosperi bugetari, îmi dau seama că „prosperitatea lor” creează monştri de vreme ce marea masă a oamenilor îşi duce viaţa într-o disperare tăcută. Desigur, eu sunt convins că ai noştri politicieni gândesc liber, democratic, la ceea ce au de făcut, dar, a gândi liber la ceva e un lucru, iar a gândi corect despre acel ceva e un şi mai mare lucru. Ori ei n-o fac, pentru că sunt robii unei liste, un fel de conducere în trei, despre care se zice că funcţionează „bine” atunci când unul din ei (puterea judecătorească) e bolnav, şi altul (puterea legislativă) e în concediu (dusă cu sorcova).
